Să nu uiți!

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 Google+ 0 Email -- Filament.io 0 Flares ×

Acest articol nu este scris de mine, Maldita – o să vă dați seama de asta și singuri – ci de un bun prieten ale cărui opinii le împărtășesc în proporție de 90%. Restul de 10% îl veți descoperi voi. :)

Nu am blog. “Ce păcat!”, ar spune prietenii mei imaginari (și nu numai ei), dar se poate scrie oriunde despre omenie, trădare, adevăr, iubire, credință, prietenie.

“Ioachime, nu poți trăi în afara societății!”, așa îmi spunea tata. Atunci aveam câțiva anișori. Acum am ceva mai mulți și, totuși, îmi spune acela,i lucru.

Da, societatea este acel grup mare care trebuie să acționeze ca o forță, un tot unitar, nu totalitar. Ceva în genul unui marș al tăcerii pe kilometri întregi. Dar toți vrem să plecăm din țară, să plecăm pe Marte, să plecam. Oriunde ai pleca, nu poți scăpa de tine, de ceea ce ești. Dacă nu îți poți găsi liniștea interioară, nu îți poți înțelege semenii, nu-i poți iubi, nu le poți admira realizările, curajul sau bunătatea.

Toti ne naștem liberi și apoi suntem înconjurați de iubire, protecție de acea grijă ocrotitoare care ne ajută să ne dezvoltăm, să putem comunica și ajuta semenii. Suntem acel calculator care asimilează, care captează totul din familie și școală.

La 20 de ani, tata mi-a spus: “Stai jos, Ioachime, trebuie să îți spun ceva.”

După ton și apelativ, mi-am dat seama că era grav. Era prima oară când l-am văzut în dificultate. Ce putea fi atât de grav? Și a început să-mi povestească ceva ce depășea imaginația sau orice închipuire a mea.

Singurătatea te omoară, a continuat tata. Izolarea este și mai grea. Vezi tu, nu toți sunt ceea ce par sau vor să pară. Am încercat să te educ să nu-ți fie rușine cu tine și alții să te priveasca ca pe un Om.

Era în anul 1952. Eram la Poarta Albă și apoi la Aiud. Au urmat canalul și Jilava. 

Nu înțelegeam ce vrea să-mi spună. Era anul de grație 1989. Nu pricepeam mare lucru despre rezistența anticomunistă, regalitate, politică sau restul lucrurilor care în final nu au legătură cu nimic și totuși se leagă cu singurul lucru pe care încercase să-l sădească în mine: să fiu Om.

Da, sunt oameni care încearcă să doboare tot. Dacă nu pot să înțeleagă ceva, distrug.

Izolarea te ucide. Nu ai de unde să știi dacă e zi sau noapte. Și acolo descoperi că lumina vine din tine.

Și totuși, așa izolați cum eram, am învățat că trebuia să comunicăm. Dar cum? Am inventat un fel de alfabet, asemenea alfabetului Morse, și comunicam prin intermediul unor bătăi în zid. Fără comunicare mori.

Repetam la nesfârșit poeziile pe care le învățasem. “Scriam” poezii și le tot repetam, încât aveam sentimentul că citesc o carte. 

În tot acest timp, nu am încetat să fiu alături de colegii mei de suferință, să ne ajutăm unul pe celălalt și din cauza situației, și din cauza faptului că gândeam la fel. Eram o forță, chiar dacă eram legați, biciuiți sau bolnavi. Spiritul nu ți-l pot distruge. E al tău. Este sufletul tău și al celor din jur. Este o dorință ce poate să realizeze orice. Eram închiși, dar liberi. 

Revenind la mine, eu nu am simțit libertatea doar în zilele de revoluție. Este ceva care te însuflețește, care este alături de tine și te întărește. Te pot călca în picioare, dar nu-ți pot lua libertatea de a gândi, de a fi liber. Omul este iubire. Dacă ea moare sau dispare, dispari și tu odată cu ea. Atât tu, cât și amintirea ta.

Să nu uiți că ești ceea ce ești datorită celor care te-au crescut, te-au ajutat să mergi, să te dezvolți, să poți sta drept, să te poți privi în oglindă și să nu te întrebi pe cine vezi. Să fii corect față de toate lucrurile care te înconjoară, să nu te minți pe tine ca om și pe semenii tăi, să poți crea o piramidă umană bazată pe sentimentul încrederii și al dragostei față de cei cu care interacționezi.

Să nu uiți că ești creștin, datorită sacrificiului suprem al unui martir. Un tată care a îngenunchiat doar în fața lui Dumnezeu și-a sacrificat copiii pentru a rămâne o țară creștină și nu și-a vândut Dragostea pentru 30 de arginți.

Da, fără dragoste omul moare, se stinge. Este ca un izvor care încet-încet seacă.

Lasă-ți sufletul luminat de dragoste și, astlfe, cel din oglindă îți va mulțumi. Ai să privești în jos doar pentru a-ți privi copilul. Și să îți iei copilul de mână, știind că va merge într-o lume mai bună. Pășește alături de el. Rămâi un suflet de copil cu forța dragostei și a iubirii de oameni.

Să nu uiți că te-ai născut Om!