O săptămână în Puglia

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 Google+ 0 Pin It Share 0 Email -- Filament.io 0 Flares ×

Demult, pe insula în formă de lacrimă din sudul Indiei – Sri Lanka de azi – domnea regele Giaffer. Ca orice rege de legendă, avea trei fii, şcoliţi cu cei mai destoinici dascăli cale de trei împărăţii. Vrând să se asigure că dascălii nu-i învaţă doar “la gât cravatei cum se leagă nodul” şi că nu sunt precursorii fabricilor de diplome din România, îi trimise pe prinţi în lume, să-şi caute norocul. Cum ar veni, e bun un MBA, dar hai să vedem cum ne descurcăm la faţa locului.

Dar odraslei regale surghiunite îi şade bine cu drumul, așa că cei trei plecară de-acasă, într-o călătorie iniţiatică. Deloc surprinzător, trecură prin nenumărate întâmplări care le puseră neuronii la încercare. Atât brânza, cât şi burduful erau regale, aşa că prinţişorii rupseră fâş pe unde cutreierară, lăsând în urmă domniţe seduse de deşteptăciunea lor de Sherlock Holmeşi bazaţi. Cum capacitătea lor deductivă şi inductivă îi cam dădea afară din palat, făcură tot felul de descoperiri din întâmplare. De exemplu, doar judecând după felul în care era păscută iarba pe o parte a drumului, îşi dădură seama că pe acolo trecuse un măgar chior şi ştirb. Ba chiar punând anumite elemente cap la cap ajunseră la concluzia că măgarul căra unt şi miere şi că era călărit de o gravidă. Pornind de la numele regatului din care se trăgeau – Serendip – a face descoperiri din întâmplare poartă de atunci numele de serendipitate.

Cam aşa am păţit şi eu cu vacanţa pe care tocmai am încheiat-o. Cu trei luni în urmă, îmbiată de soarele de-afară pe care un neştiut copil cu părul bălai îl readusese-n Bucureşti, m-am apucat să caut o destinaţie pentru un city break în Italia. Din click în click, Oana îmi aminteşte că pe lume există Alberobello, o localitate minusculă din Italia, faimos pentru vestitele căsuţe din piatră numite trulli. Îl ştiam dintr-un articol cu un titlu dătător de mari speranţe, care suna cam aşa: “x locuri mai puţin cunoscute pe care trebuie să le vezi într-o viaţă”. Odată scânteia aprinsă, ca o adevărată nazistă a planificării, mă apucai să caut detalii şi despre zona în care este amplasat acest sătuc. Aflai că se află în Puglia/Apulia, regiunea din tocul cizmei şi că, dacă tot ajungi pe-acolo, n-ar fi rău să te mai plimbi un pic, la deal sau la vale.

După un proces decizional complicat, în care azi mă hotăram să stăm trei zile, mâine mă răzgândeam şi alegeam să stăm 6, în care azi plănuiam să dormim în patru localităţi diferite, iar mâine doar în două, definitivez master-planul:

8 zile în Puglia,

6 zboruri,

două cazări,

5 oraşe de vizitat.

Alberobello, centrul iniţial al călătoriei noastre, devenea în urma unei minuţioase cercetări online, o destinaţie de doar o după-amiază.

Bari

Cum aterizam seara la 9 în Bari, ne-am cazat pentru o noapte într-un hotel de lângă gară. A doua zi ne-am plimbat prin port şi prin centrul vechi. Dacă sunteți religioși sau simpli amatori de mumii, nu ratați moaștele Sfântului Nicolae (da, ale lui Moș Nicolae!). Nu e un oraş care să te dea pe spate, dar are un farmec specific porturilor italiene, de ce să fiu nedreaptă? În plus, avea şi dezavantajul de-a fi prima oprire şi deci în umbra nerăbdării de-a vedea perla vacanţei noastre, Polignano a Mare.

Polignano a Mare

Am descoperit acest oraş asemenea fiilor regelui Giaffer: din întâmplare. Cum Trip Advisor şi Booking îţi sunt sfetnici de nădejde în planificarea oricărei călătorii, le-am făcut ceva afişări în lunile care-au precedat plecarea. Am citit zeci de cronici de hoteluri şi restaurante, am studiat zeci de itinerare şi-am reconfigurat traseul mai ceva ca un GPS stricat. Cu harta Pugliei în faţă, am luat apoi la rând oraşele. Google Images nu m-a lăsat la greu şi astfel am descoperit această imagine. Am decis pe loc că nu pot să merg în Puglia fără să mă conving cu ochii mei că aşa ceva este adevărat, aşa că am pus Polignano pe lista noastră. Cu cât mă uitam mai mult pe imagini din Polignano, cu atât mă convingeam mai tare că vreau să stau cât mai multe zile acolo şi-am sfârşit prin a abandona complet cazarea din Alberobello şi-a dormi doar o noapte în Bari – forţaţi de împrejurări – şi restul în Polignano. Reminiscenţele premiantei de altădată şi-au tot făcut apariţia şi aici nu mă refer la capacitatea mea de-a asimila informaţii, ci la teama că n-am făcut alegerea corectă. Poate că era mai bine să fi luat nişte nopţi şi-n Alberobello. Sau în Ostuni. Sau în Monopoli. Sau în Martina Franca. Sau în Matera. Sau poate trebuia să mergem şi mai spre sud. Odată ajunşi acolo însă, m-am convins că nu puteam face o alegere mai bună. Chiar şi dacă nu ne-am fi urnit din Polignano şi tot am fi plecat cu o experienţă pe care o s-o ţinem minte toată viaţa.

Ce continuă să mă uimească este faptul că, deşi acest orăşel arată AŞA, nu beneficiază de prestigiu dacă nu universal, măcar european. Eu una nu ştiu pe nimeni care să fi auzit măcar de Polignano, darămite care să ne facă nişte recomandări. Nici acum nu-mi vine să cred că, dintr-o pură întâmplare, am ajuns să descopăr aşa ceva.

Aici am învăţat să iubesc marea, să-i invidiez sincer pe localnici, să mă gândesc din ce-aş putea trăi acolo, dacă m-aş muta, şi să mă îndrept spre gară cu lacrimi în ochi.

Mâncare excelentă la preţuri rezonabile – un prânz în doi, cu tot cu băuturi, coperto (pe undeva pe la 2 euro de persoană) şi bacşiş, se învârtea pe la 30 de euro. Am mâncat pentru prima dată celebrele – se pare – paste orechietti, gătite simplu, dar cum eu n-o să reuşesc niciodată în bucătăria mea. Pizza aşa cum trebuie ea să fie, nici cu blat pufos, ca de brânzoaice, nici cu blat subţire şi tare, ca de carton, ci cu blat subțire și flexibil, cu puţine îngrediente, dar delicioasă. Risotto al dente şi cremos, cu ciuperci porcini – din fericire se găseşte şi la noi un risotto foarte bun, la Trattoria Bocca, de exemplu, la Universitate. Îngheţată excelentă, chiar dacă eu nu mă dau în vânt după ea în general.

Chelneri drăguţi, dar nu în acel mod forţat şi enervant, ci realmente dornici să te facă să te simţi bine şi să le mai calci pragul şi a doua oară. De exemplu, într-una dintre seri, plecasem cu o sticlă de prosecco la plajă, fără să observăm că dopul nu era unul clasic de prosecco, aşa ca la şampanie, şi că, fără un tirbuşon, nu am fi reuşit s-o deschidem. Prietenul meu a mers la unul dintre restaurantele din apropiere şi a rugat unul dintre chelneri să-l ajute cu deschiderea sticlei. Chelnerul, amabil, ne-a scos din bucluc, dar a refuzat politicos moneda de 1 euro care-i fusese oferită drept mulţumire. Atunci mi-am amintit de gestul taximetristului bucureştean care, în 2009, mi-a aruncat înapoi cei doi lei pe care i-am lăsat la o cursă de 5.

Ca în multe locuri din această parte a peninsulei, stâncile ţărmuiesc marea, lăsând, din loc în loc, câte o porţiune de plajă cu nisip fin, apă azurie prin care poţi vedea peştişorii înotând. De multe ori peisajul mi-a amintit de sudul Franţei şi nord-vestul Italiei. Preţurile, însă, nu.

Într-una dintre zile am făcut un tur privat al grotelor de pe ţărmul Polignanoului. Zic privat pentru că am mers doar noi doi, alături de echipajul ambarcaţiunii respective. Nu ştiu dacă aşa se practică sau doar am avut noroc, dar cert este că ne-am bucurat de toată atenţia şi explicaţiile lor. Am aflat că Polignano este singurul oraş din această regiune care are astfel de peşteri “acvatice” şi că există o rivalitate cu vecinul oraş Monopoli. Cu părere de rău, lupta este pierdută din start de cel cu nume de joc economic. Vae victis! :)

Deşi locuit încă din Pleistocen, Polignano a Mare a fost însă întemeiat de greci şi numit Neapolis => Polis Nea =>Polineanum => Polignano. A trecut apoi sub influenţa romanilor, care au şi construit un pod numit Via Traiana, aflat în uz şi astăzi.

Ca orice orăşel italian, nu putea lipsi un centru vechi. Fermecător. Cu străduţe înguste ca nişte alei, pavate cu pietre gălbui şi lustruite de paşii turiştilor de sute şi sute de ani, te simţi de parcă ai fi intrat în casa unei gazde primitoare, care nu se supără dacă ai indecenţa de a-i poza încăperile.

Seara, după ce a prins puteri în timpul siestei, oraşul se animă. Localnicii ies la terase, la plimbare sau pur şi simplu stau de vorbă de la balcon cu vecinul de vizavi.

Deşi despre bărbaţii italieni se spune că sunt libidinoşi, nu se compară nici pe departe cu ghiolbănismul carpatinilor. Singura remarcă mai ieşită din comun pe care mi-am auzit-o a fost un “wow!”, dar pronunţat cu un accent atât de italian – un fel de “uauă!” – c-am pufnit în râs.

Pentru ca totul să fie cu adevărat minunat, am mai avut parte şi de cea mai amabilă şi mai prietenoasă gazdă cu putinţă, Giacinto, proprietarul Bed & Breakfast-ului în care am stat, Quattro Elementi. Dacă vreodată vă hotărâţi să mergeţi în Polignano, vă recomand din tot sufletul să staţi la Giacinto. Pe lângă faptul că ne-a consiliat în cele mai mici detalii, că a venit cu noi în prima zi să ne facă un mic tur al oraşului cu ponturi despre fiecare restaurant şi despre ce oraşe din jur ar merita să vizităm, a mai fost şi cu noi la gară în ultima zi, duminica, să vadă ce trenuri avem spre Bari. Fără el, ne-am fi luat după programul afişat şi-am fi ratat singurul tren din zi.

Alberobello (arbori frumoşi)

Primum movens al excursiei noastre a avut parte de o simplă vizită de câteva ore. Şi nici nu era nevoie de mai mult! Cartierul format din celebrele căsuţe circulare din piatră, cu zid dublu şi acoperiş conic l-au făcut parte din patrimoniul UNESCO, dar în afară de o simplă plimbare pe străduţe, pierdut printre trulli şi văzut pe viu o demonstraţie despre cum se construiesc aceştia, nu prea ai ce să faci.

Construcţia acestor căsuţe a început în jurul anului 1000, iar pe la mijlocul secolului al XVII-lea proprietarii au început să speculeze potenţialul de a nu plăti taxe pentru acest tip de locuinţe. Mai exact, înaintea vizitei responsabililor cu colectarea impozitelor, trulii erau “dezasamblaţi”, pentru ca apoi să fie imediat construiţi la loc. Lego, frate!

Lecce  sau Florenţa Sudului

O altă după-amiază am petrecut-o în Lecce. Ne-am plimbat prin centrul vechi al oraşului, unde-am descoperit Teatrul Roman aflat în excelentă condiţie, Piazza del Duomo, Arcul de Triumf şi celebra biserică Santa Croce, monument reprezentativ pentru decoraţiile baroce, a cărei construcţie a început la mijlocul secolului al XIV-lea şi s-a încheiat abia la sfârşitul secolului al XVII-lea. Minuţioşi, ce să zic?

Am urcat repede în tren cu gândul să dăm o fugă şi prin Ostuni, dar ne-am dedat lenevelii şi ne-am întors în locul care ne-a fost casă timp de o săptămână, minunatul nostru Polignano.

Monopoli

Spre deosebire de oraşul rival, în Monopoli găseşti mai multe porţiuni de plajă cu nisip fin. Totuşi, am remarcat că localnicilor nu le pică rangul dacă se întind la soare pe prosop, direct pe o stâncă plată sau chiar pe pietriş.

Dacă te-ai plictisit de plajă, te poţi dedulci la o porţie de paste cu fructe de mare sau, pentru pofticioşi, un cornet de îngheţată de la oricare dintre gelateriile din centrul vechi. Nu ai cum să dai greş, nici dacă te străduieşti.

***

Din Italia am văzut Veneţia, Roma, Florenţa, Pisa şi Sienna, dar după Puglia, am ajuns la o singură concluzie: e dat dracului Michelangelo,  dar, cel mai mare artist rămâne, totuşi, natura.

La revedere, Puglia! Pe curând şi pe oricând!