(Si acum Bogdan va face o grimasa si-si va da ochii peste cap reprosandu-mi parafraza din titlu.)

Nu cumpar fructe de pe strada. Niciodata. Sub nici un motiv. Oricat de zemosi ar parea strugurii aia sau oricat de proaspat si de ferm obrazul nectarinelor.

Pana azi, vă leatul 2009, 17 august, cand mi-a sucit mintile un pepene. Un pepene galben, rotund si parfumat, cum numai la sanul Pamelei Anderson mai gasesti. Nici prea mare, nici prea mic; cat sa-l cuprind cu ambele palme. Se distingea din gramada. Sub imboldul sentimentului de vina ca oricum nu mananc niciodata destule fructe, am sovait in fata tarabei. Ochiul ager al tigancii mi-a sesizat nepriceperea in chestiunile practice. Mi l-am ales, ea l-a pus in punga uracioasa de plastic si mi l-a agatat de carligul cantarului. Avea 3 kilograme.

Eu nu stiu sa aproximez. Ma aproximez doar pe mine, dupa elasticul de la chiloti. Care atunci cand ma strange inseamna ca iar m-am ingrasat si am 47. Dar cu pepenii e mai dificil. Am crezut-o pe cuvant. Avea dovada newtoniana in fata mea. Daca atata spunea cantarul… Am platit, ea mi-a urat sa am noroc. Eu am fost de acord si-am plecat. In drum spre casa, m-am tot gandit ca parca pepenii galbeni din copilarie erau mult mai usori. Iar ala din punga parca era plin cu mercur. M-am consolat gandindu-ma ca statul la birou mi-a afectat bicepsii. Forta mea herculeana se mai domolise.

Acasa l-am pus pe o tava si l-am sacrificat dupa metoda traditionala, nu prin asomare asa cum ar impune normele UE. “O la laaaa!” as fi exclamat daca eram frantuzoaica, dar, cum nu sunt, m-am limitat la un sincer si shakespearian “fuck!”. Pepenele vietii mele era plin de apa. Nu de zeama. De apa. Poate de la robinet sau poate din canal.

Cum sunt inzestrata genetic cu incontestabile abilitati securiste, l-am cercetat indeaproape. In urma anchetei, verdictul a fost crud: ori pepenele meu se dopa, ori tiganca il injectase ea insasi cu apa, ca un Conrad Murray al fructelor.

M-am refugiat in bratele primei piersici care mi-a iesit in cale.