Uap-siuari-uari

Adevărat grăiesc vouă că m-am dedulcit la Bănică duminica asta, la Tuborg Green Fest, cu atâta patos, că nici repetate abluţiuni cu Bach & friends nu-mi vor putea spăla păcatele.

As zice ca ploua infernal, dar cum am mari indoieli ca in infern ploua, ma voi limita la o fina precizare: in locul postumelor dune de la Madonna, un namol cu influente porcine se intindea de la sopronul VIP, unde salasluiam noi, la scena unde isi zbenguiau fesierii odaliscele fostului Junior.

Dupa un preludiu ca la carte efectuat de Adrian Despot, la umbra Viţei de Vie, trei sferturi dintre cei prezenti s-au retras pe la caselele lor, lasand pe umerii nostri firavi jena lui Banica de a canta intr-un cerc atat de restrans. Dar Fane nu s-a rusinat ca nu e ca pe Wembley si s-a asternut pe cantat. “Prosopul”, “Am s-o astept mereu”, “Aceeasi” si alte hitulete.  

Incongruenta cu rafinamentul celor de la VIP, mi-am luat ploaia-n cap si m-am avantat intr-o calatorie initiatica pana in buza scenei, sa vad si ultimul fir de matreata dinr-un breton ajuns acum la 40 de ani. Cu abnegatia prepelitei din “Puiul”, am facut o baie de multime si-am cantat intr-un glas cu Fane hituri pe care in public ma jenez ipocrit ca le stiu.

Spre surprinderea multora, Banica a dovedit ca are mai mult de un singur prieten, aducand pe scena chiar trei: Andra, Bodo si A.G. Weinberger. Voce, dinamism, spectacol. Pun pariu ca multi dintre cei care stramba din nas cand aud de salile arhipline de la concertele de Craciun, daca l-ar vedea macar o data live, n-ar mai arde-o atat de elitist.  N-o avea omu’ versurile lui Goethe, si nici originalitatea lui Freddie, dar, spre deosebire de playbackistii veniti cu pluta pe Dambovita, stie sa faca show. Ce sa-i faci! Are lipici! Asta… sclipici am vrut sa spun.

Oare i-o fi zis cineva ca e un umflat prin Mephis care-l tot imita?