Facut dupa chipul si asemanarea lui Stallone: frust, previzibil si putin la vorba, “The Expendables” s-a dorit un omagiu adus filmelor de actiune din anii 80 si-a reusit sa-ntreaca orice asteptari. Si nu in sens pozitiv. De la un capat la altul, e tot o explozie, o spargere de masele, un roundhouse kick si-o harmalaie de nedescris, timp in care baietii buni ii cotonogesc pe baietii rai.

Un kitsch absolut care concentreaza toate prejudecatile despre barbati si care-i arunca intr-un cliseu al aborigenilor pentru care violenta reprezinta prilej de divertisment.

Sangele care siroieste n-are nici pe departe consistenta conceptuala a lui Tarantino, iar desfasurarea inimaginabila de forte n-are sustinere plauzibila. The Expendables sunt niste mercenari “pensionati”, care se inhameaza la o ultima misiune. CIA ii trimite intr-un fief al unui dictator de grai si chip hispanic care, alaturi de un american (Eric Roberts) face mormane de bani din cocaina si-si persecuta poporul.

Orice film de actiune ar trebui sa invite la identificare cu eroul pozitiv, la trairea momentelor de cumpana odata cu el. Dar “The Expendables” reuseste sa-si bata joc si de acest mit si ne face sa credem ca singurul obiectiv este acela de a oferi posibilitatea ca Stallone sa-si ia revansa pentru toate filmele cu replici monosilabice. Fostul Rocky Balboa vorbeste si vorbeste si vorbeste cat n-a vorbit in toate rolurile din cariera la un loc.

Daca The Expendables s-ar fi rezumat la o singura secventa, ar fi reusit probabil sa ne trezeasca nostalgia filmelor de actiune optzeciste. Iar secventa cu pricina ar fi fost urmatoarea:

Totusi, megalomania stalloniana si-a spus cuvantul. Unul monosilabic: prost.