“Te iubesc de mă c#% pe mine!”

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 Google+ 0 Pin It Share 0 Email -- Filament.io 0 Flares ×

Pe vremea când eram eu şmecheră şi le ştiam pe toate, credeam că iubirile alea nebuneşti se întâmplă doar în filme şi mai cu seamă în seriale urmărite de gospodine cu pantaloni de trening pe sub halate de baie şi bigudiuri pe sub un păr cu rădăcinile nevopsite. Sau că le citeşti în cărţi scrise în secolele în care dreptatea se făcea cu muscheta şi dragostea în şoaptă.

Pe vremea când eram eu şmecheră şi le ştiam pe toate, credeam că a te îndrăgosti nebuneşte are cumva de-a face şi cu… starea de a fi prostuţ, că poate să-ţi placă mult de tot un om, dar fără să fii absolut topit după el şi să te “emerveieze” fix în momentele în care te gândeşti că nu te mai poate surprinde cu nimic.

Chiar şi cuplurile îndrăgostite nebuneşte mi se păreau rodul unor conjuncturi şi, pe mine, dacă nu scepticismul, atunci măcar hazardul mă va feri de asemenea trăiri şi manifestări penibiluţe. Ba chiar când mărturiseam cuiva că genul ăsta de iubire romantică mi se pare sortită deziluziilor şi mi se aducea drept argument “n-ai întâlnit încă persoana potrivită”, îmi venea să-l pocnesc.

Avusesem, e drept, un oarecare fior din categoria asta, dar mult favorizat de idealismul vârstei şi de lipsa totală de experienţă, deci neconcludent. Credeam că nu ţi se mai poate întâmpla după, să zicem, 25 de ani. Că fluturii ăia din stomac mor dracu’ repede, că de-aia-s fluturi şi nu ţestoase de Galapagos!

Dacă m-aş întâlni cu mine de acum un an, de exemplu, m-aş provoca la o discuţie pe tema asta şi m-aş urechea. Şi mi-aş spune că dacă n-am fost în stare să trăiesc beţia aia permanentă nu-nseamnă că e imposibilă. Că dacă un lucru nu mi s-a-ntâmplat mie nu-nseamnă că nu există şi că a fi îndrăgostit nebuneşte n-are nici pe departe legătură cu prostia, vârsta, experienţa, predispoziţia psihologică, genetica sau alte cuvinte care te fixează în nişte parametri.

Dacă viaţa are un scenarist, atunci el e dotat cu cel mai al dracului simţ al ironiei. Numai o treabă sadică precum ironia poate preschimba un “eu cu tine? EU cu TINE? NICIODATA!” în “de trei zile ascult obsesiv melodia aia pe care mi-ai trimis-o în martie, mă gândesc fără-ncetare la tine şi mi-au transpirat mâinile în timp ce scriu acest mesaj”.

Păţeşti. Păţeşti alinieri de planete şi prieteni care-şi fac drum prin Bucureşti şi v-aduc iar faţă-n faţă, păţeşti să fii pupată “cu forţa” şi să fii nevoită să te zbaţi un pic (neconvingător), păţeşti să faci figuri după cum îţi era prostul obicei şi să ţi se dea cu flit pentru prima dată, doar ca să-ţi vină mintea la cap.

Se-ntâmplă să se-ntâlnească doi oameni şi să fie unul varianta celuilalt, foarte pricepuţi în a jongla cu cuvintele, dar cel mai bine să se-nţeleagă fără ele, să n-aibă nevoie de meta-texte şi analize de genul “oare ce-a vrut să spună cu”, să se certe doar ca să se-mpace, să-şi dorească aceleaşi lucruri în acelaşi timp şi, mai ales, să fie amândoi conştienţi de cât de fericiţi sunt.

Păţeşti şi se-ntâmplă. Chiar şi celor mai cinici dintre noi. Iar declaraţie mai sinceră şi mai directă decât cea din titlu nu mi-a fost dat să aud.

Mi-am amintit o anecdotă. Un dialog între un cosmonaut credincios şi-un neurochirurg ateu:

Chirurgul: Am auzit c-ai fost în spaţiu. Practic, ai trecut de Cer. L-ai văzut pe Dumnezeul tău?

Cosmonautul: Nu, nu l-am văzut. Dar am auzit că tu operezi pe creier. Câte gânduri ai văzut până acum?