May 5, 2010
8 Comments
Cam o data pe an e ziua Alexandrei. Pelikan, Panipat, Martzipan, numele ei de familie tine mai degraba de preferintele individuale. S-a nisat atat de mult in mintea fiecaruia, incat nu sunt doi oameni care-i zic la fel. Si, cum am mai spus, Alexandra are mai multi prieteni ca Facebook-ul, asa ca nu i-a fost greu sa ne adune din toate cotloanele ca sa-i fim alaturi de happy barzdei la Stuttgart. That’s because we love her so much. 
Pe drum (cum ar spune Kerouac)
Diferenta ca de la cer la pamant intre autogara Baneasa si impecabilul aeroport german. Nu ne-am mirat, doar ne-a pus pe ganduri. Cand sa ne luam bilet pentru trei zile pe toate mijloacele de transport (10,30 euro), doamna de la ghiseu ne-a cerut dovada ca avem unde sa innoptam. Si nu s-a lasat convinsa pana nu am sunat la hotel.
Orasul
Nu e un oras turistic prin excelenta. Daca stai o luna, e posibil sa te plictisesti. Daca insa n-ai decat o saptamana la dispozitie, cam cat am stat noi, ai ce face. Organizarea germana nu e deloc un cliseu, e un mod de viata. Autobuzele respecta programul afisat in statie si, daca intarzie 2 minute, e grav. Desi e un oras mare, cu multi oameni posesori de masini, strazile sunt mai desfundate ca o teava dupa Mr Muscolo. Verde. Peste tot. Pomi, parculete. Curatenia si dichisul specifice unui oras vestic. Vreme cam scarboasa pentru perioada asta a anului – ploaie si nu mai mult de 15 grade.
Cea mai lunga strada pietonala din Europa reprezinta visul implinit al oricarei femei pentru care H&M, New Yorker, Zara, DM sau Muller sunt obiective de neratat intr-o excursie nemteasca.
Superba bisericuta inconjurata de lac lipsit de gunoaie, dar nelipsit de pesti, nuferi si rate.
Piata cu un castel in dotare (Neue Schloss) si un muzeu de arta moderna, Kunstgebäude, pe numele de fata. Dupa ce vezi expozitia, s-ar putea sa pici in depresie: aproape toate operele au ca tema moartea, decaderea, societatea indiferenta, dezumanizarea, boala.
- Casa memoriala a lui Hegel
Inchisa in ziua in care am vrut s-o vizitez. I’ve never loved Phenomenology of Spirit anyway. Mint. Era cat pe ce sa intru prin efractie.
- Gradina Zoologica Wilhelma
Daca n-as fi vazut-o mai intai pe aia din Barcelona, i-as fi cazut la picioare. Totusi, daca ajungi prin Stuggie, du-te s-o vizitezi. Pentru ca e un hibrid intre zoo si botanica, nu lipsesc nici serele. Am vazut aici niste flori cum nu credeam ca exista. Printre exponate, paianjenul Sonja, in libertate, isi tesuse panza intre doi boscheti. Nu parea deranjat de holbarea noastra prelungita si nici de blitz-uri.
Trei etaje numai cu carti, o cafenea unde poti sa citesti orice carte = un preview al raiului, as zice.
In jur:
Chiar daca nu ma omor dupa masini, e incredibil si de neratat. Probabil cea mai interesanta parte a calatoriei. Am spus ca nu-mi plac masinile, da? Ok.
Construit in spirala, pe vreo sase etaje, prezinta nu numai istoria marcii Mercedes, de la primul motoras, pana la automobilele concept de domeniul SF, ci si contextul istoric, social si cultural al fiecarei decade. Minutios documentat, e un model pentru orice muzeu din lumea asta. Nu te plictiseste nici o secunda. Se foloseste de toate mijloacele sa te capteze: de la masini lucioase ca niste bomboane, pana la filmulete si simulatoare de Formula 1. Uluitor, intr-adevar. Imi pare rau ca l-am ratat prima oara cand am fost in zona. Am spus ca nu-mi plac masinile, da? Ok.
Outlet cu marci fitoase. Stup pentru amatori, nu neaparat si pentru mine. Am pacatuit insa cu Lancome & friends intr-un magazin de parfumuri.
Oamenii
Destul de reci. Nu stiu daca si intre ei sau doar cu strainii. Mi s-a intamplat sa se ratoiasca o vanzatoare in H&M la mine, cand am ajuns la casa. In germana, fireste. “I don’t understand-urile” mele nu o impresionau. Nici acum nu inteleg ce-am facut gresit. Ma simt ca un barbat.
Am cunoscut-o pe Paula, una dintre cele mai dragute persoane pe care le stiu, venita la studii din Brasov si care m-a suportat cu stoicism trei zile si trei nopti. I couldn’t wish for a better roommate.
Petrecerea
…de ziua Alexandrei s-a intamplat intr-un loc minunat – o terasa aflata pe acoperisul uneia dintre cele mai inalte cladiri din oras. Priveliste de jur imprejur taietoare de respiratie. Sa zicem ca a fost o seara grea pentru unii dintre noi. ) Este partea calatoriei care justifica titlul.
Mancarea
Intr-o prima faza nu ne-a impresionat deloc. Ba chiar am avut neplacerea cu Mihaela sa nimerim un bratwurst scarbos la Wilhelma, iar apoi, cu Dan, un snitel care numai la el acasa nu se simtea.
Stuttgartul si-a spalat insa pacatele la Sophie’s, restaurant traditional situat in apropiere de Konigsstrasse, unde am mancat un fel de pizza autohtona, dar delicioasa. Si-o spune cineva caruia nu-i place pizza defel. La desert mi-am tras un strudel de toata frumusetea, cu frisca, inghetata si crema de vanilie. Numai pentru asta si m-as muta acolo.
Poze multe si frumoase vedeti la Dan.
January 8, 2010
7 Comments
Sa presupunem ca, in pofida celor afirmate recent, mi s-a pus revolverul la tampla, mi-am intocmit o bocceluta nedemn de mica si am “facut Revelionul” pe taramul vecin celui unde si-a intarcat dracu’ copiii. Sa mai presupunem si ca, pentru accederea la acest nivel superior de existenta, trebuie sa strabati un alt taram, care n-a fost nici al lui Stefan, nici al nostru, ci a urmasilor urmasilor urmasilor etc. Ma rog, v-ati prins ca vorbesc despre Moldova.
De cate ori mergeam cu trenul spre Alltenia natala, ma cuprindea asa o jena cu co-regionalii mei. Ma gandeam ca numai prin partile noastre vecinul de vizavi isi intinde fara nici o jena sosetele maronii spre scaunul tau sau o familie ia pranzul pe baza de ceapa si parizer. Eeeei, dar jena s-a generalizat national odata cu incursiunea moldoveneasca.
Fabulosul calatoriei initiatice a debutat cu un scandal intre impiegat (care din cauza crizei probabil era acelasi cu persoana care anunta venirea trenurilor) si oamenii peronului, in Roman. Cum manifestarea parea fireasca in imaginarul local, nu ne-am impacientat, doar ne-am rugat ca sosirea trenului sa nu ne prinda pe sine.
Ca niste doamne ce suntem, si eu, si distinsa-mi partenera de calatorie, Cristina, am avut locuri la clasa I, evitand astfel perspectiva a sase ore de moţăit in picioare. Am aterizat insa intr-un spatiu indecis configurat, un fel de compartiment necompartimentat. Aglomerat ca dracu. Erau cam trei valize de pe cap de calator.
Specimenele 1 si 2: Cazacii
Ne-am asezat la locurili noastri. Vizavi, un domn si o doamna, corpolenti, mergeau spre Bacau. O jumatate de ora de mers, conform propriilor marturisiri, pentru care nu a mai fost nevoie de descotoşmănire. Au ramas infofoliti in pufoaicele lor cazacesti, inchise pana in gat, cu caciulile lor cazacesti, tuflite pe urechi.
Specimenul 3: Baba
”Ma ofilesc ca o floricica,” imi sopteste tovarasa de drum.
Intorc privirea spre ea: o baba se cocotase pe manerul scaunului si statea asa, patimita, pe-o buca, asemenea unui bărzoi neofit intr-ale clocitului. Bonus: putea ingrozitor. Cristina s-a retras spre mine. Privirea ei cerea ajutor. Si-a vârât nasucul in fular si am mers asa pana cand vecina ei aviara a scoborat.
Specimenele 3 si 4: Aproape-Blatistii
Tata si fiu. Cocalarish. Aveau belet, dar nu de clasa I. Nasul le-a facut observatie: mergeti la locurili voastri.
“Vagonul nostru e departe,” s-au scuzat feţele lor miloage.
“Aici e clasa I, dumneavoastra aveti bilet de clasa a II-a. Mergeti in alt vagon la clasa a II-a, va rog.”
Credeti c-au plecat? S-au prefacut ca se pregatesc de mutare, si-au strans gecile de piele, telefoanele si s-au ridicat. L-au urmarit pe naş cu privirea pana le-a disparut din orizont. Apoi s-au asezat la loc, nestingheriti. Vedea-i-as ţepeni.
August 13, 2009
5 Comments
…sau “Coreeeeeeeent!!!!!!”. Depinde de gradul de alfabetizare al beregatii emitente.
In tara in care se face cancer de la curent, a deschide un geam e act sinonim urinatului de jur imprejurul altarului. Risti sa suporti potoape de insulte, priviri inspaimantate si chipuri mai schimonosite ca-n Giudizio Universale.
Te doare capul/maseaua/urechea/ochiul/calcaiul/ultima falanga a degetului mic? Ti-a aparut un al treilea brat? Chelesti? Ai celulita? E de la curent… Si-gur! De la firicelul de aer proaspat, curat, racoritor, neduhnitor, care a reusit sa se strecoare perfid pe sub vreo usa, prin vreo crapatura si ti-a subrezit sanatatea.
Din toate natiile pamantului, doar romanii sunt constienti de urmarile apocaliptice ale “CUREEEEEEEEEENTULUI!!!!!” Confruntandu-se de sute de ani cu acest nimicitor flagel al mortii, conationalii nostri au dezvoltat masuri de aparare performante: de la vata cu spirt indesata in ureche (suplinita in cazurile severe ale teribilei maladii chiar de catei de usturoi), pana la veste tricotate menite sa “tina la sale”. Totul, intru pastrarea vidului absolut si pentru respirarea aceluiasi si aceluiasi aer obosit. (Voma.)
Acasa, la scoala, la serviciu, in autobuz, pericolul te pandeste dupa fiecare usa sau geam intredeschis. Eram in tren acum vreo cativa ani. Vara. Un accelerat slinos, cu canapele din vinilin, pline de praf, taia in doua campia. Timpul avea nesfarsita rabdare. Fata-n fata cu indiferenta mea, o familie: mama, tatal si copilasul de vreo cinci ani. Dupa ce m-au rasfatat olfactiv cu parizer, branzica proaspata de la borcan si ceapa verde, i-a lovit siesta. Sufocat de caldura, tatal a dat sa deschida usa compartimentului. Pentru o fractiune de secunda il trecusem in pomelnic, urma sa ma rog pentru linistea sufletului sau in fiecare seara, dar… n-a fost sa fie. Mama, fosta glorie a pitziponcelii, aflata acum la apusul carierei, a sarit ca arsa: “E cureeeeeeeent! Vrei sa-mi omori copilul?!”
In plina epifanie, dandu-si seama ca fusese la un pas de prunucidere, retardatul a trantit usa inspaimantat. Tot sangele mi s-a ridicat in cap. De la gat in jos venele mele erau goale. Inima pulsa aer. Pe urechi imi ieseau flacari. Ochii mi se umflasera. Iar mainile mi se marisera si se indreptau tremurand spre gatul celei care ma condamnase la sufocare. Vedeam stirea: “Strangulata sub ochii propriului copil”. M-am razgandit in ultimul moment. S-ar fi suparat mami daca o omoram. Sau poate afla Dinu…
June 28, 2009
18 Comments
M-au spalat pe creier de cand eram mica cu Parisul, si-acum nu mi-l mai pot scoate din cap. Ma gandesc obsesiv si cu un dor aproape erotic la peluza din fata Luvrului, la norii de deasupra lui Champs de Mars, la cladirile geometric aliniate si ornate ca niste prajituri din cofetariile copilariei. Mi-e dor de anticarii de pe Sena ca de rudele dintr-o viata anterioara.
Ma simt la Paris mai acasa decat m-am simtit vreodata in Bucuresti. Si, de cate ori ajung acolo, nu numai ca parca imi cresc muguri, dar imi vine sa imbratisez cladirile si sa ating cu palma stradutele din Ile de la Cite, sa plang si sa rad la usa Muzeului Dali, sa vreau sa ma ratacesc in Montmartre si sa nu pot, sa citesc a o suta mia oara placuta pe care scrie Rue de Rivoli si sa aud zgomotul spadelor de muschetar si rotile tunand si fulgerand ale trasurii lui Richelieu.
Si limba lor mostenita de la Montaigne si trecuta prin penita lui Raimbaud! Vreau sa fiu homeless in Paris si sa dorm pe o banca din Tuileries, cu tot murmurul din jurul meu si sa nu-mi pese de ratele salbatice care-mi zboara pe deasupra! Vreau sa lovesc cu tocul sandalei strada pietruita pe care sigur, sigur Napoleon a trecut gandindu-se cum sa-l mai oftice pe Papa.
Ah, daca Parisul ar fi un baiat sigur ar fi brunet si-ar avea ochii mici, negri. Ce-o fi cu mine?
June 28, 2009
4 Comments
N-ai zice ca in mileniul supralicitat in filmele SF ale secolului trecut, calatoria si-ar fi pastrat izul initiatic donquijotesc. Daca pentru monsieurii pasoptisti asternerea la drum era invaluita in mister, emotie si necunoscut, azi, in trei ore esti pe Champs Elysees si nici nu e nevoie sa-ti indatorezi stranepotii in banca. Incertitudinea destinatiei a fost complet anihilata de programe de voiaj precise, iar placerea calatoriei in sine este redusa la nevoia de a ajunge dintr-un punct in altul, pe calea cea mai scurta si mai usor de parcurs.
Asta, doar daca nu alegi sa calatoresti in Romania. In tara de la marginea Marii Negre, calatoria, fie ea cu trenul, autobuzul, metroul sau cu bacul, este intodeauna prilej de testare a limitelor fizice si psihice. Iar daca punctul tau de plecare A se confunda cu Bucurestiul, iar punctul de destinatie B este situat intre limitele geografice ale Olteniei, ne aflam deja intr-un melanj intre Cervantes si Eugen Ionescu.
Eram un calator fericit si norocos. Primeam intotdeauna bilet in compartimente goale in care puteam sa dorm, sa citesc sau sa deschid geamul si sa-mi aerisesc creierii!
Pana in clipa in care i-am dorit moartea lui Urs Meier. L-am maniat pe Dumnezeu, care mi-a aruncat din barba blestemul duhorii. Pe unde ma duc, pe acolo ma urmareste. Daca in tren, autobuz, metrou sau bac urca un imputit, slinos, urat mirositor pentru care apa e mister de nedescifrat, el se aseaza LANGA MINE!!! Invariabil, in partea din care vine curentul, astfel incat duhoarea pe care o emana sa-mi distruga mugurii olfactivi si sa mai put si eu vreo doua zile dupa ce am stat langa el.
In tren, la fel. Unde ma asez, hop si jegosul! In ultimul drum spre Eterna Terranova, m-a mancat in cur sa nu stau pe locul meu, ca de! mai erau trei persoane in compartiment, iar printesele au nevoie de intimitate cand citesc Dilema si nu se cadea sa ma amestec cu clasa de jos, ignoranta intr-ale fenomenologiei spiritului. Asa ca mi-am ales compartiment gol, cu sase locuri numai si numai pentru mine si Codrut, prietenul meu imaginar. Atat de incantata de mica mea capsula antisociala, deja imi faceam planuri de redecorare. Eram convinsa ca ghinionul duhorii companionilor de calatorie mi se sparsese si ca urmeaza alti sapte ani de prosperitate si aer curat.
Gresit. Rastignitul nu uitase de gandurile funebre indreptate impotriva lui Urs Meier. Furia Domnului se intorcea, aducand cu ea cinci tiganci cu fuste lungi, inflorate, cozi impletite de Heidi, fetita satrelor, burti supraetajate si grai din ramura limbilor hinduse. Trecand cu fantastica usurinta de la marati la gujarati si bengali, si-au intins papornitele si straturile adipoase peste tot teritoriul meu proaspat cucerit.
Cu lacrimile innodandu-mi-se in barba, incepusem sa-mi fac planuri suicidale, alegand o metoda practica si nedureroasa. Nu mi-am dat seama ca oricum voi muri incet din cauza sudorii emanate de subtiorile lor neepilate si mustind de unsoare. Doamna din stanga, aflata in conflict deschis cu apa si sapunul, statea sa fete. Asa ca a poftit la apa mea. I-am inmanat-o zambind fals pe toata, rugandu-ma fierbinte sa nu pofteasca si la geanta mea.
M-am concentrat la conversatia lor prolifica si galagioasa, sperand ca o sa pot descifra unde vor cobori. Cum cunostintele mele de punjabi sunt comparabile cu cele de fizica nucleara, nu am putut decat deduce ca se purta o discutie aprinsa despre Ereignis si Dasein.
Apare nasul, un Mesia fulgurant, a carui sosire am asteptat-o ca pe ziua de shopping. Destinul meu parea ca luase o noua turnura. Stimabilele companioane, desigur ca nu aveau bilet, simpla lor prezenta fiind un omagiu adus CFR-ului. Nasul, un tip pirpiriu si timid, usor trecut de 40 de ani a indraznit sa le solicite legitimatiile de calatorie. Acestea lipseau cu desavarsire. Nu si scuzele, care abundau: de la “venim de la biserica” la “nu mai am nici un ban”. Pesemne ca erau misionare care propovaduiau cuvantul Domnului si care nu-l pizmuiau pe Urs Meier. Aproape rusinat de scandal, nasul le-a iertat, multumindu-se cu 24 de lei pentru cinci persoane. Smulgandu-le promisiunea ca vor cobori la prima statie, le-a luat cu el, in primul vagon.
Nici daca in tren ar fi urcat insusi Freddie, flancat de Brian May si Roger Taylor, si mi-ar fi spus ca a scris “Love of My Life” gandindu-se la mine nu m-as fi bucurat mai mult. Mi-am sters lacrimile de fericire si am izbucnit intr-un pascalian “Foc! Foc! Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacob exista! Nu al filosofilor si al artistilor!” Mi-am intins piciorusele si m-am cufundat in vechile dileme, gandindu-ma la reintalnirea cu Maxi Me.
Oh, bucurie efemera! De ce ma lasi sa gust din fructul tau inselator?! Locvacele tiganci se intorceau. De doua ori mai galagioase, de doua ori mai bilingve, insa la fel de odorizate, inghesuindu-si halcile prin culoarul virgin. Am blestemat ziua in care am pus bazele prietesugului cu Sssssimina, jurandu-mi ca data viitoare cand destinul imi scoate in cale o isterica dubioasa si judgemental s-o las pe alta data.
