Azi n-a fost o zi ca oricare alta. A fost o zi care-a necajit-o pe Anurim si care si-a batut joc de mine. O zi dupa care s-ar fi putut face un episod dintr-un serial numit “Mademoiselle Guignon”, la care oamenii ar rade, iar protagonistului i-ar aparea cate un nou fir alb in fiecare zi.
In drum spre serviciu, imi faceam in cap planul despre cum o sa fac eu si-o sa dreg si-o sa schimb daca nu lumea, macar lumea mea. Insa, de cum am ajuns, m-am trezit prinsa intr-un meci al sarcinilor de indeplinit, al sedintelor si-al problemelor aparute din senin, cand chiar credeai ca apele s-au asezat in matca.
1. Am mancat vreo doua kilograme de struguri albi, negri, fara discriminare. M-a apucat durerea de burta, asa cum orice om normal ar fi anticipat.
2. Am plecat spre mall sperand c-o sa vad, in sfarsit, Inception. Am urcat in autobuzul gresit.
3. Am coborat la dracu-n praznic, destul de aproape incat sa nu ma ia niciun taxi, dar destul de departe incat sa nu ajung la timp decat alergand.
4. Am alergat pana la mall, pastrand in gand celulita care se topeste in goana mea nebuna spre mall, spre mall.
5. In timp ce alergam, am simtit ca-mi pica ceva-n cap: o picatura mare si grea de la aerul conditionat, speram. Pe dracu! Era un cacat. De pasare, ca-s la dieta.
6. Mi se terminasera servetelele si n-aveam cu ce sa-mi sterg excrementul din crestet. Am folosit in acest scop o carte de vizita. Imi pare rau, Ceainaria Nustiucare.
7. N-am nimerit cu cartea de vizita toata materia, dar am nimerit-o cu degetul si-am incalcat sfatul de aici: http://maldita.ro/scufita-rosie.html.
8. Am ajuns la film. O coada cum doar la Judecata de Apoi mai gasesti. La coada era tot Bucurestiul in afara de Nihasa, care ma astepta cuminte la alta intrare.
9. Proaspatul ajuns la coada, Nihasa, m-a instiintat ca am ceva pe par. Se pare ca subapreciasem dimensiunile fecalelor de care este capabila o inaripata.
10. Am renuntat sa stam la coada la bilete si-am plecat.
N-am pretuit olteneasca atunci cand o auzeam la fiece colt. Mai degraba ma infiora decat sa-mi bucure timpanul. Acum, ca dezacordurile-mi sunt mai aproape, ma loveste nostalgia de cate ori imi amintesc un oltenism din asta savuros, care spune-ntr-un cuvant cat intr-o fraza.
Zilele trecute am experimentat o noua stare de agregare. Tauzirea. N-are corespondent in romana literara. Nici nu-i nevoie. Vi-l puteti insusi tale quale. A tauzi pe cineva inseamna a plictisi pana la limita nebuniei, a toropi din cauza abundentei de detalii, a unei povestiri idioate si absurde. Francezii au “la lassitude”, oltenii au “tauzirea”.
Stiu sigur ca si voi i-ati intalnit. Sunt oamenii aia inzestrati cu darul capierii, oamenii aia care povestesc intamplari absolut banale, fara umor, fara sa apese pedala de acceleratie, care transpun in secolul You Tube-ului proza lui Proust, care-ti incarca memoria cu amanunte si schimbari de perspectiva de parca Joyce insusi s-ar fi asezat la masa voastra si v-ar fi relatat cum biscuitele se inmoaie in ceai zeci de dimineti la rand, din unghiuri diferite. Cam cum fac eu acum.
Oamenii aia sunt incredibil de plictisitori. Te uiti la ei, in timp ce deapana, si deapana, si deapana si te gandesti cum de pot trai intr-o platitudin extrema? Intr-un desert neuronal?
Ochii tai casca, urechile casca, numai gura se abtine ca sa nu le dea de inteles c-ai prefera sa fii mumificat de viu decat sa mai asculti mult din naratiunea fara actiune. Te simti si prost cand mintea iti zburda aiurea, te-ntorci la naratiunea lor fara actiune, iti sabotezi atentia involuntar. Le asculti tonul liniar si-ti notezi mintal inca o dovada a lipsei de Dumnezeu.
Sunt oamenii aia care stii dinainte ce-ti vor spune, cum si pe ce ton. Sunt oamenii aia care de ani de zile fac aceleasi glume si-ncearca din rasputeri sa fie amuzanti si populari. Oamenii aia fara zvac, fara suis, intr-un etern coboras, care-ti turtesc timpanele de atata plictis si-ti fac creierul sa vibreze a gol: taaaaaun! taaaaaun!
Povestea nu se termina decat cu o nunta. Una fastuoasa, care dureaza nu mai putin de trei zile si trei nopti, cu mii de invitati si ulcele de vin date peste cap. Dupa care se traieste intr-o maniera fericita, pana la adanci batraneti.
Asa suntem invatate de mici. Scopul in viata oricarei fetite este prestabilit si, de multe ori, chiar ramane unul singur: punerea de pirostrii pe frunte. Fara verigheta, viata e pustiu. Iar daca indraznesti sa treci de 25 si sa nu devii Prometeu incatusat, esti trimisa la vrajitoare, ti se descanta si ti se cer probe de urina pentru a identifica problema. Pentru ca trebuie sa fie ceva in neregula cu tine. Urechile se inchid cand incerci sa le explici ca poate nu esti “marriage material”, ca poate nu l-ai gasit pe ala cu care sa-ti petreci vesnicia, ca poate vrei intai sa ai casa cu gradina si-abia mai apoi sa te-asezi la ea.
De copii fara act la primarie nici nu incape vorba. Bastarzi ne trebuie noua? se intreaba amatorii de telenovele si varsatorii de lacrimi la “Titanic”.
M-apuca miliarde de draci cand aud intrebarea: “cand va oficializati relatia?”. Cu ce-ar putea s-ajute oficializarea asta? Cu o masina luata cu banii de pe nunta? Cu doua zile de circ si tambalau la care esti nevoita sa te pupi pana-ti jupoi fondul de pe ten cu sute de necunoscuti?
Da, nu e obligatoriu sa fie cu circ si tambalau, mi-ati mai spus. Dar cu ce poate ajuta hartia o relatie? O legitimeaza? In fata cui? E nevoie de probe ca iubirea depaseste cel de-al noualea cer? Pentru cine? Pentru participanti sau pentru public?
Eu intotdeauna am fost mai cu dosu-n sus si m-am opus cutumelor instinctiv. N-o sa ma schimb acum, la batranete. Si, nici ganduri maritale n-am. Cum nu prea am certitudini, am doar o intrebare: daca-i chiar asa happy end casatoria asta, de ce pune capat povestii? Asta a fost?
Chiar sper sa fi fost eu nebuna la faza asta. Chiar sper. Pentru ca altfel m-ar chinui gandul ingrozitor. Stiu ca suna bizar si total in afara scoartei terestre, dar cred ca tocmai am vazut o fetita rapita. Sau poate m-am uitat la prea multe filme si-am citit prea multe bloguri.
Ieseam de la metrou. Eroii revolutiei. In fata mea mergea o femeie uscativa, roscata, cu parul pana la umeri. 30 de ani i-as fi dat. De mana tinea o fetita de vreo patru anisori, mititica si slabuta, cu o rochita roz. Mi-a atras atentia parul ei negru buclat-buclat. Ma si vedeam pe mine cand eram mica. M-am tot uitat la ele si nu gaseam nici o asemanare intre cele doua.
Cand le-am depasit, am auzit-o pe fetita suspinand (plansese):
“Da’ vreau la mami.”
Cea care-i era alaturi a replicat intr-un mod deloc credibil pentru mine, tare, ca pentru public, nu pentru urechile fetitei:
“Cum, dar eu sunt mami. Nu ma vezi aici?”
Nu-mi amintesc exact replica fetitei, dar stiu ca a continuat sa spuna ca vrea la mama ei.
Au ramas in urma. Continuam sa o aud pe femeie spunand, la fel de tare si nefiresc:
“Hai, ca mergem la tati acum. Mergem la tati.”
Au trecut pe trotuarul celalalt. Imi dau seama ca exista mari sanse ca fetita sa nu fi fost rapita si totul sa fie un scenariu din capul meu.
Dar, daca a fost, eu ce pot sa fac?
Sa sun la politie si sa spun ce? Ca mi s-a parut mie ca din smiorcaiala unei fetite mama ei nu era de fapt mama ei?
Sunt relatii in care dragostea e ceva asa, ca o anexa, o materie optionala, o geanta pe care o iei sau n-o iei in oras, in functie de tinuta, in care cei doi sunt mai degraba prieteni si mai putin indragostiti, mai degraba se bizuie unul pe altul decat se topesc.
Dureaza o luna, doua, sapte. Sau patru ani. Cand se termina, nimeni nu-si smulge parul din cap, nimeni nu-si acordeaza chitara pentru un Romeo and Juliet, nimeni nu revede la nesfarsit pozele facute impreuna si nu sta cu orele gandindu-se la noaptea aia in care au stat pana la sase dimineata de vorba si-au ascultat Alifantis.
Separarea se face in liniste, ordonat ca mersul la muzeu in scoala primara, fara tambalau si lacrimi ascunse prin baile de la serviciu sau pe sub ochelarii de soare, pe strada. Ele se numesc “relatii tenisi”.
Doar ca noi, cele care ne-am plans ochii la Gone with the Wind sau The Notebook, nu ne multumim cu relatiile tenisi. Noi vrem relatii stiletto. Sa-ti bata inima si sa ti se impaienjeneasca ochii gandindu-te la ele. Suntem dispuse la orice ora sa aruncam comoditatea lenesa a piciorului incaltat in tenisi pe finetea si aroganta feminina a pantofului cu toc cui. In tenisi strabati mocirle, lovesti mingi si prinzi tramvaie. In stiletto piciorul tau alungit, fin, cu toate curbele conturate, devine invincibil. Fiecare pas il aduce mai aproape de cucerirea lumii. De multe ori iti stoarce piciorul de sange, dar e de-ajuns o privire intr-o vitrina, ca sa te poti admira din cap pana-n picioare si sa ierti toate bataturile.
Din pantofii cu toc cui nu poti sa iesi decat ca din relatiile stiletto: naufragiata intr-o lume pe care, desi o cunosti de-a fir a par, iti e complet straina.
Eu, dupa stiletto, nu mai pot purta decat tenisi. Voi?
Am eu ceva. Va spun sigur ca la mine e problema. O fi faptul ca-s prea prietenoasa la prima vedere? Sau ca am fata asta de pui prigonit si dornic de protectie? Nu stiu, zau. Dar ii atrag oriunde-as fi. Daca, la un miting de protest in fata Palatului Victoria participa 1000 de oameni + eu, fiti siguri ca cel mai libidinos si mai obsedat ma va repera si se va indrepta glont spre mine, lasand o dunga de bale in urma. Apoi va incerca sa se imprieteneasca. Eu nu-mi voi da seama din prima ce urmareste scursura umana, asa ca ii voi raspunde cu aceeasi amicitie. Nu voi remarca nici privirea fixa atintita asupra mea, nici momentele in care ma atinge pe antebrat, ajutandu-ma sa cobor bordura. Nu le voi remarca pentru ca sunt o fraiera. Dar nu o fraiera de rand, ci o fraiera cu mare succes la psihopati.
Dat fiind ca am o vasta colectie de povesti sinistre legate de indivizi care si-au facut din a ma cuceri un scop de veacuri, am dezvoltat un set de masuri anti-libidinosi, pe care vi-l impartasesc si voua, ca sa stiti cum sa actionati cand situatii similare mijesc la orizont. (Promit sa deapan momente de o rara penibilitate in care indivizi cu dublul varstei mele imi aduceau tort, in speranta ca le voi dezveli si altceva decat podul palmei.)
Deci. Te afli in momentul in care te-ai convins ca el e un psihopat si a facut o obsesie din tine. Nu scapi de el oriunde te-ai duce, cauta pretexte dubioase sa fie in preajma ta, te pipaie cu privirea si si-a construit intr-un colt al dormitorului un altar compus din fire de par care iti apartin, unghii si servetele in care ti-ai suflat nasul.
Nu e cazul sa disperi. Maldita.ro iti pune la dispozitie modalitati prin care sa-l aduci tu la exasperare.
1. Accepta-i invitatia la restaurant.
Comporta-te adorabil pentru cateva minute, dupa care, ia o mina serioasa, incrunta-te si rosteste-i grav:
“Stiu ca esti adevaratul fiu al lui Sfarma Piatra. Te rog sa recunosti asta.” Insista sa-i spuna si chelnerului ca numele lui adevarat este Panasonic.
Daca refuza, pleaca si tranteste usa dupa tine. Nu inainte insa de a preveni persoanale de la celelate mese ca insotitorul tau, care sufera de o boala psihica, tocmai a facut pe el si pleci dupa Pampers. Roaga-i sa-l supravegheze pentru cateva minute.
2. Pune-l sa repete.
Explica-i ca pentru tine dictia este foarte importanta. Roaga-l sa invete sa recite cu patos “Catelus cu parul cret“, varianta bilingva, apoi sa ti-o recite. Daca acest lucru se intampla in public, cu atat mai bine. Nu uita sa-l inregistrezi si sa pui totul pe YouTube.
3. Cumpara-i un lant gros, auriu, cu poza lui Nicolae Guta in loc de medalion.
Insista sa-l poarte de cate ori va vedeti, folosind expresia “pecetea dragostei”. Daca refuza, ameninta-l ca nu va veti mai intalni niciodata.
4. In autobuz.
Urca alaturi de el si adreseaza-te celorlalti calatori: “Buna ziua dumneavoastra si invitatilor dumneavoastra. Vi-l prezint pe transsexualul Suriname.”
5. Prefa-te ca ai murit.
Convinge-l sa mergeti intr-o cafenea plina ochi de oameni. Spune-i ca ai alergie la vocale si ca, de cate ori le rosteste, s-ar putea sa lesini. Prefa-te ca lesini de cateva ori, pana cand renunta sa mai foloseasca vocalele in vorbire.
6. Roaga-l sa fie partenerul tau la o petrecere.
De bucurie, va fi dispus sa faca orice. Minte-l ca e bal mascat si ca tema va fi “Elvis”. Se va trezi singur printre necunoscuti imbracat in costum alb, mulat, cu paiete. Nu uita sa faci multe poze, apoi sa le pui pe Facebook si sa-l taguiesti.
7. Spune-i ca vrei sa-i cunosti parintii.
Cu siguranta va fi in al noualea cer. Odata ajunsi la intalnirea cu ai lui, profita de momentul in care el pleaca la baie si spune-le alor lui ca acesta urmeaza o cura de hormoni si ca in curand isi va face o operatie de schimbare de sex. De asemenea, nu uita sa le mentionezi ca fiul lor lucreaza part-time intr-un bordel de homosexuali.
Acest articol poate suferi update-uri periodice, datorita brevetarii altor modalitati de a scapa de genul acesta de primate. Va multumesc pentru atentie. La revedere!
Cand am descalecat la umbra acestui blog, am intemeiat categoria intitulata simplu si intuitiv “Pitici pe creier“. Se refera la trollii care imi paralizeaza uneori mintea, determinandu-ma sa dezvolt atitudini antisociale sau de-a stangul absurde. Cu cuvintele mele: vom vorbi in cele ce urmeaza de tot felul de ciudatenii lipite de mine ca timbrul de scrisoare, la dezvaluirea carora oamenii se infioara si scotocesc disperati dupa sticluta de agheazma personala.
Dar sa nu ne mai lungim cu vorba, cacuvantul din poveste inainte mult mai este, scriu eu fara virgula, ca doar am luat Bac-ul fara spaga.
1. Plaja
Mor de draci daca sunt fortata de imprejurari/oameni sa stau ca tuta-n soare cu orele. Chiar si la mare, in costum de baie, unsa cu toate alifiile. Mai ales unsa cu toate alifiile!!! Sa simt cum ma topesc incet-incet, cum ma scurg toata de la cearsaf la baltoaca si invers. Cum mi se infierbanta pielea pana da intr-un rosu stacojiu in ultima zi.
“Tauuun! tauuuuun! tauuuun!” asa imi urla in timpan un sunet pe care doar eu si cainii il mai auzim. Ce-o fi aia? Sa stai toata ziulica in arsita, in zaduf, in canicula (remarcati eruditia sinonimica) frecand menta, fara pereti pe care sa te uiti.
Plus ca mai exista specia oamenilor care sunt in stare sa faca sportul asta si-o saptamana! Oh, la, la, cum ar zice prietenul Bertrand din Vern d’Anjou.
Perdere de timp mi se pare mie. Relaxare li se pare lor. Cate bordeie atatea obiceie, da? Respectam alegerea omului de a se auto-perpeli.
2. Pisicile
Deci nu-mi plac. De cand eram mica si-am tras doua de coada simultan care apoi mi s-au urcat in cap. La propriu, iar nu cum fac eu cu omul cand imi da un deget. Nu-i iau mana toata, i ma urc in cap. Mi-e frica de ele. Eu am impamantenit zicala “fereste-ma, Doamne, de pisici, ca de maidanezi ma feresc singura“. Am TM pe ea.
Mi se par prefacute si periculoase. Un fel de Brutusi ai animalelor. Sa stam departe de Senat, zic.
3. Inghetata
Da, stiu, sunt o ciudata, n-o sa-mi mai cititi blogul, ce-o sa ma fac eu fara voi? Dar vreau ca relatia asta sa se bazeze pe sinceritate. Si de-aia am dat totul in vileag acum, pana nu pune Cancanul mana pe exclusivitati. Deci nu, nu-mi place inghetata. Mananc foarte rar. Foarte rar. Nu va cer sa-ntelegeti, doar sa ma acceptati asa cum sunt: cu bune si mai ales cu rele.
4. Pizza
Nici pizza. Era mancarea mea preferata. As fi mancat-o de 3 ori pe zi, 7 zile pe saptamana. Si cred ca, de dusa ce sunt, la un moment dat, chiar am facut asta. Pana mi s-a scarbit. Acum nu mananc decat daca n-am si n-am si n-am si n-am de ales. Ma simt si prost ca nu-mi place pizza. Imi vine sa-mi cer scuze. Dar cui?
5. Singuratatea
Am zis si pe Twitter odat’ pe furis, dar voi n-ati vazut. Ca am zile in care pot sa stau singura cuc si sa ma distrez de minune. All by myself, cum ar lalai Celine. Sociopatie? Boala psihica? Normalitate? Sigmund Freud, analyse this, this, this, this. Imi plac si oamenii, unii dintre ei, dar parca din cand in cand, o sedere prelungita cu surmenatu-mi sine nu strica.
6. Baieti dezbracati
Ei, puteti sa ma acuzati de lesbianism, n-aveti decat, dar zau ca nu ma uit la pictoriale cu baieti cu aceeasi bucurie ca la cele cu femei. Sunt frumoase. Iar ce-i frumos si Malditei ii place. Nu ca baietii n-ar fi frumosi, cunosc indeaproape unul extraterestru, perfect simetric si draguuuuut, dar dintre o poza cu Carmen Electra dezbracata si William Levy, cu toata parerea de rau, m-as holba mai prelung la ţâţe. Na!
7. Urasc cuvinte
Cu patima. Da. Asta cred ca-i cea mai dubioasa. Sunt in stare sa cladesc antipatii fata de cuvinte. Nu de toate, de unele. Dar rau de tot. De exemplu, urasc cuvantul “haios”. Nu-l suport. Mi-e rusine cu el in dictionar. N-am un motiv anume, dar va spun ca m-as rusina daca l-as rosti.
8. Haptefobia
Lasa DEX-ul. E teama de a fi atins. La mine nu e chiar atat de grav, e mai mult neplacerea de a fi atins cat teama, dar sa zicem ca prefer sa pastrati distanta daca ne vedem IRL si sa nu deveniti prea tactili, ca stricam bunatate de prietenie. Raaaaar gasesc lume pe care sa vreau s-o iau in brate. Si nu stiu care sunt factorii determinanti. Asta nu-nseamna ca nu va ador. It’s not you, it’s me.
9. Parul intins
“Dani, ai niste bucle MI-NU-NA-TE. De ce ti le intiiiinzi?” De chichi. Imi place si mie sa am par drept, prin care sa-ti treci mana lin, fara sa-ti ramana degetele infipte ca o musca imbecila in plasa de paianjen. Da, am bucle minunate, bla bla bla, dar din cand in cand mi-l intind cu placa. Si ma simt adevarata Sailor Marte. Jur. (Ma rog, chiar sunt adevarata Sailor Marte, dar sper ca nu mai spuneti si voi…)
10. Aroma de zmeura sau capsuni
Fructele sunt ok. Aroma imi aduce voma in pragul esofagului.
Intrebarea este daca dezvaluirile incendiare de mai sus vor sta in calea relatiei noastre.
Va garantez ca sunt foarte destepte. Doar imi sunt prietene, ce naiba? Doua fete lucide si-n gandire si-n simtire. Carteziene chiar, daca-mi este permis. Crescute cu Logica nicomahica sub perna si cu Tractatus logico-philosophicus intins pe paine, la micul dejun. De-asta zic ca nu ma asteptam. Erau ultimele persoane la care m-as fi gandit ca ar putea crede in aceasta viata (nu in cea de dupa sau in ceaf de dinainte) in deochi. In DEOCHI.
Va puteti imagina cum mi-a cazut mandibula in Piata Romana cand am auzit urmatoarea fraza rostita de cea sobra si riguroasa ca un comunicat de presa:
“Nu stiu ce am. Cred ca m-a deocheat cineva.”
Nu va puteti imagina.
“Ha-ha,” rad eu solitar, ca la orice-mi suna a gluma.
“Vrei sa-ti descant?” intreaba cealalta.
Deja indoiala incepuse sa mi se strecoare in suflet. Era oare cu putinta? Ei, bine, era. Fetele mele, cu care o ora mai tarziu ma rafinam intre o capsuna, un patratel de Camembert si o inghititura scurta de sampanie, credeau in deochi. In DEOCHI. Nu si-au ales bine momentul. Asteptam in orice moment sa dea un autobuz peste mine, sa ma trezesc din visul asta guvernat de un guvern mai haotic decat al Romaniei.
N-a fost cu putinta. Eram in plina realitate, in plina Piata Amzei. Discutia despre deochi se dezvolta nestingherita, in ciuda protestelor mele aproape PETA sau Greenpeace.
Nu oboseala din timpul zilei sau imbecilitatile inevitabile de la orice serviciu danubian te obosesc si te aduc intr-o stare apatica, ci DEOCHIUL. Nu vajaiala din trafic si o zi intreaga de bramburit prin corporatii bucurestene te storc de vlaga, ci DEOCHIUL.
Practic deochiul, daca ajunge in mainile cui nu trebuie, poate fi folosit ca arma de distrugere in masa. Cred, de asemenea, ca Bin Laden a deocheat Turnurile Gemene. Avioanele n-au avut niciun merit. Tot el a declansat si Primul Razboi Mondial. Gavrilo Princip a fost deocheat si de-aia l-a-mpuscat pe print. Cernobilul? DE-O-CHIUL. Katrina, cutremurul din Haiti, nasterea lui Geoana, homosexualitatea lui Tarky, toate, dar absolut toate au fost declansate de deochi.
Io, care “nu cred nici in Iehova, nici un Buddha Sakia Muni, nici in viata, nici in moarte, nici in stingere ca unii”, nu cred nici in deochi. Dar io-s mai speciala. Speciala in sensul de “nu mai manca lipiciul”. Dar voi, oameni cu capul pe umeri, credeti in deochi?
Pe vremea cand stiam totul si restul lumii nu stia nimic, cam prin liceu asa, cadeam deseori in admiratii nemarginite si patimase, duceam idolatrizarea omului de geniu pana la fetisism. Ma bulversa in asemenea hal ultima descoperire, incat imi schimbam radical perspectiva asupra artei si chiar a formei.
Si, pentru ca in vremurile alea eram copilul rasfatat al imperiului clasei noastre, printr-un acord tacit al profesorilor, imi arogam libertati cu nonsalanta. Cu foarte putine directive externe, mi-am format singura conduita lecturilor: deloc unitara, uneori minutioasa pana in maruntaiele biografice ale autorilor, iar alteori superficiala si necrutatoare in abandon.
Primul soc cultural l-am trait printr-a noua, cand, prin intermediul unei prietene, m-a izbit violent un citat din Giovanni Papini, care ma bantuie si azi, si pe care cred ca il pot reproduce din memorie:
“Daca veti continua sa credeti ca sunt un om sfarist, va trebui cel putin sa acceptati ca sunt sfarsit pentru ca m-am apucat de prea multe lucruri si ca nu mai sunt nimic, pentru ca am vrut sa fiu totul.”
I-am terminat de citit cartea atat de amar si cu atata deznadejde, incat mi-a fost cu neputinta sa evit o scurta perioada cvasi-depresiva, radicala, cu o descumpanita constiinta a propriilor limite intelectuale.
Eliade era prea asemanator lui Papini, incat sa ma farmece la momentul ala, asa ca a urmat obsesia pentru Nietzsche. Cu religia nu m-am avut bine decat pana printr-a saptea si, cu cat cresteam, cu atat deveneam mai pornita impotriva tuturor manifestarilor bisericesti, in pofida existentei celor doi unchi preoti. Scriam proza scurta abstracta, imi intindeam antenele prin operele existentialistilor, mi l-am apropiat pana la rudenie pe Sartre si l-am privit respectuos pe Eminescu, dar niciodata cu patos.
Eruditia lui Calinescu mi-a trezit complexul specializarii. Ma ambitionasem sa stapanesc un gen literar, dar gaseam foarte dificil sa-mi limitez lecturile. Asa ca am reinceput de-a valma.
Obsesia pentru Nichita, perpetuata pana aproape de zilele noastre, tin minte ca m-a lovit intr-o noapte. Nu puteam sa dorm si-n background imi recitam fara sa constientizez strofe dintr-o poezie:
“Lasa-te pe somnul meu, tu vis frumos,
cade-mi tu în gura mea uscata
rosie cireasa dintr-un chiparos,
zâna inventata!”
A doua zi, m-am oprit la biblioteca. I-am luat volumele de poezii, le-am citit like there was no tomorrow. Am simtit ca viata mea se ilumineaza “sub ochiul tau verde la amiaza, /cenusiu ca pamantul la amurg / Oho, alerg si salt si curg.” Ma uitam la ziua de ieri cu mila. Nu concepeam ca am trecut-o fara sa fi respirat nichitian. Nu concepeam. Ii memoram fara efort poeme intregi, de la “Imbratisarea“, pana la “Elegii“. I-am strabatut proza scurta la fel de uluita de imaginar, de jongleria cuvintelor. Bouche bee. De la Nichita am invatat, pe langa incredibila fiziologie a sentimentelor, ca topica fixa si banalul nu-si au rostul in literatura. Si chiar nici in vorbire. Am invatat ca poti lua cu mana un cuvant, sa-l muti intr-un capat de fraza si brusc totul sclipeste altfel.
Tot Nichita mi-a deschis generozitatea sentimentala. Pe care am practicat-o apoi timp de 5 ani, fara intrerupere. In Nichita imi gaseam echivalent la orice stare. Am recitat in gand, in vecinatatea unui secund “Aş fi vrut să te păstrez în braţe / aşa cum ţin trupul copilăriei, în trecut, / cu morţile-i nerepetate / Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.“
Dali mi s-a parut materializarea in pictura a poeziei lui Nichita. Tot ce reusea ploiesteanul sa construiasca din cuvinte, reusea figuerasianul sa redea in culoare. Fantastic mi s-a parut. Iar eu sunt intotdeauna gata pentru un nou elogiu adus nebuniei. Mi-a placut la Dali impertinenta ludica a modului in care isi trata contemporanii. Eu sunt un geniu, pot sa port clopotei si mustata rasucita, asa ca fuck off!
Napoleon, Beethoven, Edison (stiu, de necrezut:)) ), Cezar, Socrate, romantati sau nu, toti au dat o dalta in marmura personalitatii mele. Si cati or mai urma?
Pe vremea cand stiam totul, ma vedeam critic literar. Acum, cand stiu ca nu stiu nimic, ma vad unde nu m-am vazut niciodata.
Am dezvoltat un adevarat sindrom al rusinii. Cand stiu ca au trecut cateva zile de cand nu am mai scris, mi-e jena sa mai deschid admin-ul sa va mai plictisesc cu banalitatea vietii mele. Ma bazez insa pe spiritul vostru conciliant si indraznesc sa mai poluez imaculatul Internet inca o data.
Discutam zilele trecute, pe Mess, cu o seamana . Ridicam noi rotund din sprancene la adresa femeilor care, cand stau acasa, nu le mai identifici sexul decat dupa ADN. Asa de nordic se incotosmaneaza. Nu neaparat ca se imbraca gros, dar fac niste alegeri vestimentare care-ti orizontalizeaza gura, apoi ii indoaie colturile in jos. Te uiti la ele si nu-ti vine sa crezi. Stau doua zile in casa, ca e weekend, ca e vacanta, ce-o fi. Si le vezi cu parul unsuros, tinut smoc in crestet. Sau intr-o coada slinoasa de cal imputit. De ce sa se spele? Doar stau pe-acas. Cine le vede?
Apoi. Daca se spala, arunca un trening de flanela, larg, cu genunchi si coate default, obligatoriu o culoare masculina. De preferinta albastru inchis. Pe sub bluza de trening pastreaza un tricou. Largit, decolorat, cu poalele valurite si cu guler scofalcit. Doua-trei perforatii reprezinta un avantaj.
Trag pantalonii pana sub sani si-si taraie papucii de casa gauriti si aia, intr-un mers cu umerii cazuti, ca o curca plouata.
Sa-mi mai tocesc buricele degetelor scriind si despre machiaj? Nu e nevoie, caci el lipseste complet. Genele nu mai pastreaza nici amintirea mascarei, iar unghiile vor fi tocite si cu oja sarita. Parfum in schimb din plin. Dar doar daca e de ceapa prajita sau mujdei. Daca scrie-n franceza pe el, arunca-l cat colo.
Juri ca zilele in care femeile alea stau acasa sunt un Purgatoriu spre slutire. De ce trebuie sa ai perioade de auto-uratire? Ca sa te simti frumoasa dupa ce revii la forma de agregre initiala? Te simti in largul tau cand, in trecere prin fata oglinzii, il zaresti pe Meat Loaf?
Situatia se agraveaza cand alaturi de tine mai salasluieste o secunda persoana. Precum sotul, iubitul, amantul. Daca si cu el in raza de actiune tu te imbraci si te comporti ca un taximetrist scos din afacere din cauza crizei, e cazul sa mergi la reabilitare.
Nu zic sa te cocoti pe stiletto, nici sa porti corset, fuste mini stramte, paiete si blana de nurca, dar nici sa uiti complet de fatada si s-o lasi netencuita si nevaruita. Plus. Nu inteleg de ce femeile se aranjeaza doar cand ies in lume. Atunci da, frate. Chemam stilistii, sunam toate prietenele, schimb de rochii, probe de pantofi, potrivire de stramp cu sutien.
Acasa in schimb, cand suntem doar cu El, cel pe care ar trebui sa-l intereseze primul felul in care aratam, ne permitem s-o sfidam pe Coco si sa aruncam pe noi haine care ar trebui incinerate. Nu. Noi ne-mbracam pentru spectacol, pentru laudele azvarlite asupra posetelor, pentru vitrinele magazinelor in care ne privim din cap pana-n picioare s.a.m.d.
Nicidecum pentru cel cu care ne vedem o viata. Poate.
Cand se termina, nimeni nu-si smulge parul din cap, nimeni nu-si acordeaza chitara pentru un Romeo and Juliet, nimeni nu revede la nesfarsit pozele facute impreuna si nu sta cu orele gandindu-se la noaptea aia in care au stat pana la sase dimineata de vorba si-au ascultat Alifantis.