E o poezie pe care o caut de de ani de zile. Am auzit-o la televizor cand inca nu stiam sa tastez. Degeaba m-am chinuit s-o memorez atunci. Nu mi-a iesit decat prima strofa. Si-acum, dupa aproape 15 ani, ma face sa rad. Bine, o si recit intr-un fel in care m-as jena in fata voastra. Inca. Dar, cine stie, daca ne mai apropiem mult, poate ma filmez si v-arat si voua. Dar sa ramana intre noi si You Tube-ul, ok?
A dat Domnul viscol, am stat prea mult prin casa si-am ticluit si un memento cu seriale:
N-am cum sa ma fofilez. Trebuie sa dau Cezarului ce-i al Cezarului. Da, de “Dallas” vorbesc. In fiecare seara de joi si sambata, cartierul devenea pustiu. Toate vietatile migrau intr-o arca a lui Noe imaginara spre taramuri populate de JR, Bobby, Sue Ellen sau Pamela. La tara, Dallasul era serialul care semana concordia intre vecini. In zilele in care se difuza, toti se aciuau pe la casele posesorilor de televizor si staaateau cu ochii atintiti in cutia cu ecran. Il adoram atunci, il ador si acum pe JR (stiu ca nu va surprinde, dar nu v-a-ntrebat nimeni). Hmm, daca stau bine sa ma gandesc l-as hirotonisi patron spiritual al acestul blog.
Probably the best tv theme ever:
Nu stiu altii cum sunt, dar chiar nu-mi dau seama cum de genericul de la “Twin Peaks” ma inspaimanta si azi. Mare parte din traumele psihice de azi se datoreaza acestui serial. Oare de ce ne lasau parintii sa ne uitam la asa ceva?
Ziceti ca nu-i asa:
Un grand passion de Maldita es Bruce Willis. Si nu de ieri, de azi, ci de la “Maddie si David“. Pfoa, cum era omul ala! M-as uita si-acum, zau. Imi amintesc una din replicile lui debile: “Do bears bear? Do bees bee?”
Oh, dear. Ma trec apele:
Presupun ca nu se mai gandeste nimeni cu-atata amor la Santa Barbara… Il difuzau de dimineata, iar eu mergeam la scoala dupa-amiaza. Cate lectii “invatate” cu ochii atintiti la televizor, in compania inegalabila a prietenei vietii mele, de copilarie, de adolescenta si de om mare, Cami.
La “Caracatita” m-am uitat pana a murit Corrado Catani. Mai tineti minte? Mitraliat de Mafie. Atunci mi-am dat seama ca si oamenii buni mor. Si m-am decis sa nu devin unul dintre ei. Et me voila!
Cred ca fiecare serial in parte m-a reorientat profesional la vremea lui. “Columbo“, de exemplu, a descoperit in mine un securist in stadiu embrionar, pe care l-am perfectionat la maturitate.
Din aceeasi serie detectivistica face parte si “Tequila si Bonetti“, cu Nick Bonetti (Jack Scalia), posesor de Cadillac si de caine tembeloid, Tequila.
Nu, n-am uitat nici de Beverly Hills, doar ca nu m-a fascinat. N-am o explicatie pentru asta.
Cand aud de Midnight Caller, imi vine in minte chipul blajin al Cristinei Topescu in timp ce depana programul serii de vineri. Era foarte tarziu si de obicei adormeam inainte sa inceapa.
Baywatch ne-a binecuvantat natiunea cu silicoanele Pamelei Anderson.
Sunset Beach, aceasta telenovela nordatlantica, l-a adus in viata mea pe Cole Deschanel (Eddie Cibrian). Si din cauza lui, azi m-am aciuat langa gropita unui obraz iepuresc.
Personaje misto:
Annie - roscata, sexy, evil, funny
Gregory - evil, avocat, good looking
Olivia - frumoasa rau de tot
Casey - un blond frumos. Se preumbla mai mult dezbracat. Salvamar din fire.
Michael - salvamar si el. Ok.
Vanessa - iubita lui Michael. Jurnalista. Par misto.
Personaje naspa:
Maria - bohohohoring
Ben - englezul paros
Meg - impiedicata
Gabi - o testoasa care inexplicabil sucea mintile masculilor
Bine, poate voi astia care ati facut V-VIII-ul la Oxforzi si Sorbonne n-aveti ce sa va amintiti. Dar pe mine crengile de brad corporatist pe care le intrevad printre jaluzelele biroului m-au facut sa ma gandesc la zilele de dinaintea vacantei de iarna. Mai precis, la ultima zi, cand organizam ceea ce se cheama in termeni livresti “sezatoare”. Nu, nu torceam la gura sobei un fuior de lana ţigaie. Nici nu doineam din fluieras eterna jale. Dar ceea ce se intampla in ziua aia era de departe cel mai tare dezmat la care participam in tot semestrul.
Profesorii, cuprinsi de filantropie, isi luau o zi sabatica si nu mai predau. Sarbatoare! Noi, la umbra hormonului in floare, mutam bancile langa perete, postam un casetofon rablagit pe catedra, aduceam casete cu La Bouche, Rednex si Spice Girls. Nu lipseau nici maslina si atentia: suc la doi litri si prajituri coapte de mame sub atenta noastra supraveghere. Principalele activitati de pe agenda zilei: ruperea in figuri noi de dans si flirtul cu baietii de la alte clase, (da, Ovidiu, mi-a placut de tine intr-a opta. Erai cel mai frumos din scoala :X).
Pregatirile care precedau Ziua Internationala a Dezmatului erau epuizante si se soldau de cele mai multe ori cu varsari de lacrimi. Niciodata nu aveam cu ce sa ne imbracam. De! Nu era orice zi. Era o ocazie. Unica poate in care dansai cu alesul inimii. Sau cel putin sperai ca o sa te invite pe tine si nu pe Andreea de la C. Iar daca duhul fericirii se pogora asupra crestetului tau, il vedeai pe The Chosen indreptandu-se spre tine, timid, cu un cap mai scund, si te intreba cu voce tremurata, privindu-te intre ochi: “dansezi?”. Iar tu, sturlubatica asa cum esti si azi, il intrebai ironic: “Cu tine?”.
Daca totusi aveai noroc si el, mai tare de cap, nu punea la suflet, isi aseza robotic mainile pe mijlocul tau, tu pe umerii lui si dansati blues-ul preferat. “Timpul se turtea-ntre piepturile voastre si ora, lovita, se spargea-n minute.” Orice apropiere trupeasca era evitata, de parca in prealabil ati fi depus juramantul castitatii.
Era un moment de referinta la care te gandeai in fiecare seara, inainte de culcare, pana la urmatoare sezatoare, abia la sfarsitul semestrului al II-lea. Si cate se puteau intampla pana atunci…
Ma raportez cu atata invidie la propriul trecut, incat imi vine sa-mi jupoi pielea sperand ca voi gasi straturi mai nobile. Am avut norocul ca la anumite intervale ale vietii sa-mi fie presarati oameni revoltator de destepti. Oameni la nivelul carora mi-am propus sa ma catar chiar si pe-un vrej de edera de-ar fi fost nevoie.
Dar in timp ce ei isi mai varau cate-o carte sub picioare tot inaltandu-se, tot inaltandu-se, eu mai tanjeam dupa o triviala rochita mov sau dupa un rock star cu poleiala scorojita. Si ma pomenesc azi, la ani lumina de admiratii mei dragi, din ce in ce mai lipsita de speranta ca-mi vor conferi onoarea unui pasaport in cercul lor stramt.
Sunt rari. Si ca frecventa, si ca altitudine intelectuala.
Pe unul dintre ei vi-l denunt acum: http://obsessively-irvin.blogspot.com/
PS: Da, Catz, stiu ca n-ar fi trebuit sa-mi permit indecenta fluturarii admiratiei in public, dar tu ma ierti, cum acum un an mi-ai iertat zabava in superficial.
A revolutionat conjugarea verbului “a fi”, sfidand legile gramaticii. Ghidat de principii estetice proprii, a inaugurat avangarda trotuarelor, vopsindu-le in albastru. Pe atunci semenii lui n-au inteles motivele primarului-artist, Marian, caci despre el este vorba.
Adulat de „baetasii de cartier” si hulit de adversarii politici, Daniel Marian Vanghelie sparge tiparele politicianului clasic. S-a desprins din randul celor multi si nu uita asta.
Nalt la stat, /Mare la sfat/ Si vitez cum n-a mai stat, haiducul din Damaroaia s-a ridicat din popor si se intoarce la acesta ori de cate ori are nevoie. Aici isi gaseste puterea de a continua lupta acerba si neobosita impotriva nedreptatii.
S-a nascut sub o stea norocoasa. Mistica numarului cinci l-a urmarit din frageda pruncie, cand incheia clasele cu o medie invariabila: 5.
A vrut sa devina fotbalist. Maidanele bucurestene ii prevesteau un viitor stralucit, fiind poreclit Maradona. N-a ajuns sa joace la Steaua, dar „a facut o figura frumoasa”, cateva sezoane, la Metalul Bucuresti. Spre dezamagirea suporterilor, neajunsurile materiale l-au obligat sa renunte la fotbal si sa se relanseze ca cizmar. Mai tarziu, s-a casatorit cu vecina sa, Charlotte, pe care o iubeste de la 18 ani.
Dupa ‘89, a renuntat la o promitatoare cariera in cizmarie si s-a orientat catre afaceri cu magazine tip consignatie. Totul prevestea inceputul unei vieti sub semnul succesului.
Peste cativa ani, la indemnul nasului sau, Miron Mitrea, Marian Vanghelie si-a descoperit adevarata vocatie: politica. Numarul magic 5 a aparut din nou, ca predestinat, in viata lui Marian Vanghelie. In scurt timp, el a devenit carmuitorul sectorului 5. Nimic nu mai putea sta in calea unei cariere uluitoare. Nici macar Diploma de Bacalaureat, care lipsea cu desavarsire.
Ajuns primar, Daniel Marian isi ia inima in dinti si isi incearca norocul in 2000, la Liceul Agricol „Cezar Nicolau” din Branesti! Este eliminat din examen pentru posesie de „surse de informare”…
Tenace si perseverent, primarul de 5 incearca si anul urmator. Izbanda! La 33 de ani, Vanghelie ia Bacalaureatul la un liceu din Snagov.
Proaspăt absolvent de liceu, Daniel Marian nu se opreste aici. Hotarat sa le demonstreze dusmanilor ca in spatele aparentelor se ascunde o minte stralucitoare, Einstein de Ferentari merge la facultate. Si nu la una, ci la doua!
Alegerile din 2004 il surprind intr-un moment mai… delicat, fiind cercetat de PNA, pentru modul in care a folosit banii publici la organizarea petrecerilor de Revelion. Cat ai zice “peste”, partidul s-a lepadat de Vanghelie.
Singur printre dusmani, acesta candideaza independent pentru Primaria Sectorului 5. Poporul nu-l lasa la greu nici de aceasta data, iar Vanghelie castiga inca din primul tur.
Ajuns primar de sector, el nazuieste la mai mult decat atat! Tinta lui: Primaria Capitalei. In cale i se aseaza insa, neclintit, ca de marmura, Adriean Videanu.
La 38 de ani, pe 28 februarie 2007, chiar de ziua lui, Daniel Marian este uns presedinte al Organizatiei PSD Bucuresti.
Edilul Sectorului 5 nu uita de cei multi si le ofera cu fiecare ocazie meniul lor preferat: paine si circ. Inceputul fiecarui an este sarbatorit fastuos, prin petreceri imbelsugate, cunoscute si sub numele de „vanghelioane”.
Se autocaracterizeaza ca fiind un om politic cu vederi progresiste: “Pe mine si-ntr-un pom daca ma pui, tot am puncte de vedere”.
Dar, cine stie, daca ne mai apropiem mult, poate ma filmez si v-arat si voua. Dar sa ramana intre noi si You Tube-ul, ok? 
Bine, poate voi astia care ati facut V-VIII-ul la Oxforzi si Sorbonne n-aveti ce sa va amintiti. Dar pe mine crengile de brad corporatist pe care le intrevad printre jaluzelele biroului m-au facut sa ma gandesc la zilele de dinaintea vacantei de iarna. Mai precis, la ultima zi, cand organizam ceea ce se cheama in termeni livresti “sezatoare”. Nu, nu torceam la gura sobei un fuior de lana ţigaie. Nici nu doineam din fluieras eterna jale. Dar ceea ce se intampla in ziua aia era de departe cel mai tare dezmat la care participam in tot semestrul.
Iar daca duhul fericirii se pogora asupra crestetului tau, il vedeai pe The Chosen indreptandu-se spre tine, timid, cu un cap mai scund, si te intreba cu voce tremurata, privindu-te intre ochi: “dansezi?”. Iar tu, sturlubatica asa cum esti si azi, il intrebai ironic: “Cu tine?”.