Fix acum un an, o parte din sufletul meu de gheatza se topea la Paris. Nu in fata Giocondei, nici in magazinele de pe Champs Elysees, ci pe Bercy.
Brian May, Roger Taylor si (treaca de la mine) Paul Rodgers m-au “anomizat” emotional, in cea mai misto experienta muzicala pe care am trait-o.
Mi s-a indeplinit fantezia personala nemarturisita: la Bohemian Rhapsody, Marele Absent a fost proiectat pe un ecran imens. Zecile de mii de oameni au cantat intr-un glas, ca-n illo tempore, pe Wembley, hipnotizati de un dirijor cu bagheta de magician.
Si, pentru ca Roger Taylor m-a facut mai fericita decat orice alt barbat din viata mea (:P), va las si pe voi, urmasii mei Vacaresti, sa-l vedeti umflandu-se in pene:
In zile precum aceasta, emfaza scriiturilor sau a rostirilor despre abdicatul Farouk nu e doar ridata, ci si penibila. De pe 24 noiembrie ‘91 le-au spus pe toate, astfel incat oricat de populata intern as fi cu muzica si personalitatea lui, constientizez micimea gandului unei alte ode.
Total lipsita de originalitate, viata mea s-a tot compus din franturi de melodii pe care cu zeci de ani in urma, Freddie le compunea cu spontaneitatea legitima oricarui geniu.
Pentru cei inca neconvertiti la freddism:
1. Who Wants to Live Forever – un live de exceptie
2. In My Defence, melodia care-mi umezeste capruiul din ochi
3. The Great Pretender – o disimulata declaratie de dragoste
4. Too Much Love Will Kill You
5. Breakthrough – de inceput de-ndragostire
6. Spread Your Wings – preludiu pentru corporatisti
7. Tie Your Mother Down – ruac, frate!
8. Don’t Stop Me Now – de luat lumea-n cap
9. Love of My Life – in acord cu taierea de vene
10. Bohemian Rhapsody – regina
11. Somebody to Love / Somebunny to Love, dupa caz
