SPOILER ALERT! (Nu cititi decat daca l-ati vazut.)
Da, ma, bine ca sunteti voi destepti si nu le apreciati decat pe cele semnate de Bunuel sau Almodovar.
De ce te-ai duce la filmul asta cu mari asteptari? De ce? Ca sa strambi din nas dupa ca te-au dezamagit cadrele prea largi sau lacunele de scenariu? Sau pentru ca vrei sa te aliniezi absurdului trend al celor care se se zbat sa prinda un loc la premiera iar apoi sa distribuie ifose ca e un film deo caca, ce nu se ridica nicidecum la nivelul lor de kultura.From “thirty and fabulous” to “fifty fuckin’ two”
Pe langa o companie de exceptie, “cu fetele”, pregatirea pentru filmul asta e intotdeauna un ritual samanic. Rezervare din timp pentru gasca extinsa, planuri vestimentare, chicoteli. Ne infundam in fotoliile de la Cinemapro si asteptam sa fim binedispuse. Nu educate, nici culturalizate.
S-au dus vremurile cand Carrie alerga de nebuna prin New York incercand sa-l aseze la casa ei pe Mr. Big, cand tot ce conta pentru workaholica Miranda era starea graficelor de la slujba, cand principala grija a lui Charlotte era paralelismul tablourilor cu solul si feng shui-ul general al luxosului apartament sau cand Samantha rupea paturi cu cine apuca. A, stai, ca Sam inca mai face asta…
Acum Carrie e casatorita deja de doi ani cu “John Preston”, Miranda are un fiu destept ca ea si cuminte ca taica-su (nu stim si daca unitesticular), Charlotte are doua fetite, dintre care una uneste cu urletele ei rasaritul si apusul, iar Samantha, intre doua paturi rupte, e in goana teribila de a-si pacali trupul ca e mai tanar decat se crede.
Au imbatranit si-n ani si-n riduri, dar asta nu le face mai putin “suflete pereche”.
Pe Carrie o apuca angoasele unei casnicii monotone. Ea vrea scantei, Big vrea sa se uite la televizor. Ea vrea premiere pe covor rosu, Big vrea sa stea pe canapea si sa-si comande ceva de mancare. Surprinzator, viata domestica e mult mai greu de suportat de ea decat de fostul fustangiu international.
Actiunea se muta din agitatia New York-ului in futuristul Abu Dhabi, la invitatia unui seic ca toti seicii: putred de bogat. Fetele au parte de cateva zile de lux absolut, cu asistenti personali, calarit camile in desert, rasfat la SPA si pantofi superbi. Cadrul perfect pentru cateva momente comice la care am ras atunci si zambesc acum.
Ca de obicei, ne identificam cu Carrie, dar personajul cel mai iubit ramane descreierata blonda, care se potriveste cu traditionalismul arab ca Manolo Blahnicii cu treningul din Obor.
Aglomeratia de barbati frumosi si haine superbe garanteaza tresariri pentru orice heterosexuala.
O obiectie am. Dupa ce tot serialul a militat pentru femeia singura, puternica, pe picioarele ei, care nu are nevoie de un inel pe deget ca sa fie fericita, filmul vine si ne spune ca tot casnicia iti salveaza sufletul de la pieire. Urat. “In randul lumii” nu se potriveste cu spiritul liber si nonconformist al celor patru. O sa revad filmul, dar il voi opri cu 10 minute inainte de final.
Am vazut “Alice in Tara Minunilor” cu ochii lacomi ai copilului care, cu ani in urma, se autoexila periodic in lumi populate de personaje fabuloase.
Ochelarii aia butucanosi de la I-MAX au reusit sa dezlipeasca sute de oameni de bugete, indici, grafice si ppt-uri si sa ii transforme in replici ale lui Alice hoinare prin Wonderland. Desi tehnologia asta o sa para probabil desueta copiilor nostri, te azvarle in alta lume: ametesti odata cu Alice in cadere libera, te feresti sa nu te loveasca monstrul, incerci sa te prinzi cu mainile de radacini, intorci capul dupa un copil dragut pe care l-ai vazut un cadru mai inainte.
Contrar asteptarilor, 3D-ul nu e intruziv, nu creeaza rupturi, nu mutileaza o poveste frumoasa amestecand actori cu personaje animate. Din contra. Alcatuieste o lume coerenta, posibila, dar improbabila, guvernata de principii antinomice (sic!).
Filmul este o pledoarie induiosatoare impotriva risipirii potentialului imaginativ al fiecaruia dintre noi si poate fi rezumat intr-o propozitie care ii devine laitmotiv: “In fiecare dimineata, inainte de micul dejun, ma gandesc la 6 lucruri imposibile”.
Alice a crescut odata cu noi. Are 19 ani si i se pregateste o casatorie cu un tanar nobil, roscovan si cu probleme digestive. Doar ca tanara noastra zurbagie nu mosteneste caracterul supus si conformist al mamei. Ea duce mai departe spiritul navalnic si fantezist al tatalui, se impotriveste banalului si vede “lucruri care nu sunt“, cum ar zice Johnatan Swift.
Desi intruziunea fantasticului in real pare de neconceput pentru cei fara imaginatie,Tim Burton insista ca oniricul si realul sunt doua file ale aceluiasi fenomen. De fapt, intreaga constructie narativa se leaga in jurul perechilor de concepte opuse: Bine – Rau, Real – Fantastic, Banal – Fabulos, Normalitate – Nebunie.
In privinta jocului actoricesc, Mia Wasikowska (Alice) pare lipsita de vlaga si terna. N-are stofa de protagonista si asta se vede. Este eclipsata de interpretarile lui Johnny Depp (Palarierul Nebun), Helena Bonham Carter (Red Queen) sau Anne Hathaway (White Queen).
Johnny demonstreaza inca o data ca se pot face roluri mari fara sa uzezi de inzestrarile fizice, iar nebunia ii este o a doua identitate.
Multe replici din film vor intra in limbajul uzual. “Off with his head!” e doar una dintre ele.
Dupa ce am batut palma cu mine insami, m-am pus pe devorat filmele de Oscar 2010. Am tras un ranjet serios la Inglourious Basterds siSherlock Holmes, iar acum i-a venit randul lui George Clooney sa se supuna radiografiei unei critici amatoristice.
“Up in the Air” e un film speculativ, ancorat benevol intr-un context dramatic. Probabil daca nu s-ar fi bucurat de climatul crizei economice, ar fi trecut neobservat de ochiul ager al Academiei.
Gorgeous George joaca rolul unui dezradacinat, Ryan Bingham, voit alienat, golit de orice traire temeinica, cu panglicile familiale retezate. Tot ce are de facut este sa zboare din oras in oras, n zile pe an, si sa indeplineasca sarcina ingrata a concedierii de personal. Cu alte cuvinte, face ce altuia nu-i place.
La inceput, eroul pare ca-si traieste viata ideala, aruncand lest in orice moment, taind legaturile susceptibile de persistenta. Pe parcurs insa, cu cat inaintam in actiune, ni se repeta obsesiv ca singurele valori consistente sunt cele familiale si ca viata fara ele mors est.
Ironic, aventurile de-o noapte cu omologul sau feminin, Alex Goran (Vera Farmiga), compun singura relatie statornica din viata sa. Ryan are iluzia propriei libertati si isi standardizeaza pana si bagajul. Nu cara mai mult decat este necesar, nu se implica mai mult decat trebuie.
George Clooney stie ca rolul de calau fermecator i se potriveste manusa. De aceea tot incearca sa transforme un film mediocru intr-unul genial, aruncand zambete din coltul gurii si priviri cu subinteles. Ce nu stie George Clooney e ca ulciorul nu merge de multe ori la apa.
Am naravul de a ma aseza in primele randuri la cinematograf. La noi la tara asa e. Tre’ sa stai in fata. Prima oara cand am comis-o, a fost la Patimile lui Cristos. Am stat fix in buza ecranului. Ca sa citesc subtitrarea, faceam miscarea aia din cap ca la tenis si-mi stergeam sangele de pe fata la fiecare lovitura de bici. Acum, am fost mai cumpatata si m-am asezat in randul al doilea.
Sherlock Holmes 2009. L-am vazut intaia data la Nihasa Multiplex. Nu m-a impresionat. Poate si din cauza retinerii mele in privinta barbariei lui Ritchie, mascate intr-o pretinsa ironie fina. Si nici acum n-am fost fascinata, dar mi-a placut ingrozitor de mult compania si amplasamentul: Sindicatul Fetelor Misto Hot City, respectiv AFI Palace Cotroceni.
Robert Downey Jr interpreteaza un Sherlock fizic, ciuntit de finetea si de umorul cu care ne viciase Conan Doyle. Gandit pentru epoca post-vandamiana, este “just another Guy Ritchie movie”. Pumni, oase rupte, decoruri intunecoase, mizerie, decadere, golanie si mistocareala. Le stim, multumim frumos, ne-am uitat si la SNATCH, si la Rock n Rolla, si la Lock Stock.
Am impresia ca domnul Madonna s-a entuziasmat atat de tare in jurul schemei cu alternarea planurilor temporale, incat nu se poate abtine sa n-o readuca in discutie in toate filmele sale. E ca un copil care-a descoperit strambatura care-i face pe adulti sa rada.
Dar acum ne prezinta mandru o alta gaselnita: reluarea precede faza. E? Ce ziceti de asta? Ne aflam in situatia in care ni se explica secventa ce va sa vie. Sherlock se lupta cu o matahala de doua ori cat el, dar, fiind atat de agil la minte, isi calculeaza cu minutiozitate fiecare miscare. Ritchie simte nevoia sa se mai umfle o data in pene si ne da mura-n gura: “uite, eroul meu va face asta, asta, asta si asta. Dar voi nu va veti prinde, pentru ca sunteti usor cretinei, asa ca va anatomizez dinainte totul.” Parca-l vad cum se prapadeste de ras in scaunul lui negru de regizor.
Nu lipseste nici celebrul motiv David si Goliat. De cateva ori, Sherlock e nevoit sa se lupte cu un urias, imposibil de pus la pamant, abrutizat, rezistent la gloante si pumni in cap, dar fin cunoscator de franceza. De ce? Nu-mi dau seama. O fi o antiteza? O fi funny? Sa rad, sa nu rad…
Ciuntit de eleganta, Downey face ce stie el mai bine: salveaza un film, printr-un rol care nu-i prea lasa loc de-ntors. Sclipirile geniale sunt puse in umbra de forfota, agitatie, bataie si golaneala.
Poate ar fi fost mai bine daca Sherlock ramanea la nivelul detectivului genial, de un calm englezesc, avandu-l alaturi la bine si la greu pe dedicatul si cumpatatul Watson.
Sau poate ca tocmai in asta consta farmecul filmului. Intr-un Sherlock cu pacate lumesti, vesnic mahmur si cu inima sangeranda dupa frumoasa Irene Adler.
PS: Sala VIP unde ne-au cazat e minunata. Nu numai ca e intima ca un cinematograf regal, dar are scaune startrekiene, care-ti indeplinesc orice dorinta. Mai vreau.
Cum imperativul contemporaneitatii imi este strain, iar cei cinci cititori ai mei (care, conform confesiunii Feedburnerului s-ar fi transformat in 45) imi iarta anacronia, nu mi se pare deplasat sa-mi spovedesc public, abia acum, tresaririle de la Inglorious Basterds.
Nu Brad Pitt e de vina (desi…) ca filmul asta m-a tinut cu ochii infipti in ecran de la genericul westernian, pana la stigmatizarea din final si nici tocul cui al sandalelor ca am iesit tremurand din sala de cinema. L-as numi genial, daca paupera-mi cultura cinematografica mi-ar conferi acest privilegiu. Ma limitez insa la subiectivitate si amatorism si spun ca mi-au placut: subiectul, montajul (Bogdane, cand facem si noi unul?), umorul, perspectivele narative.
Quentin T. nu se sinchiseste de istorie. Caricaturizeaza si ia peste picior subiecte care de obicei sunt rostite cu fruntea incretita. E un film despre holocaust in care evreilor nu li se mai ataseaza nimburi si aripi. Cei buni sunt la fel de rai ca cei rai. Cei rai sunt la fel de simpatici ca cei buni. Subliniem interpretarea lui Christoph Waltz. In nebunia lui studiata, nazistul Hans Landa acum te ingrozeste, iar cateva momente mai la dreapta te face sa razi si sa te simti prost ca l-ai detestat.
Sigur ca ne aflam pe taram tarantinian si intrinsecele puhoaie de sange nu ne prind fara punga de hartie la indemana, dar sub toate cheagurile alterneaza straturi de tragism si parodie.
