(In)glourious Tarantino

Cum imperativul contemporaneitatii imi este strain, iar cei cinci cititori ai mei (care, conform confesiunii Feedburnerului s-ar fi transformat in 45) imi iarta anacronia, nu mi se pare deplasat sa-mi spovedesc public, abia acum, tresaririle de la Inglorious Basterds.

Nu Brad Pitt e de vina (desi…) ca filmul asta m-a tinut cu ochii infipti in ecran de la genericul westernian, pana la stigmatizarea din final si nici tocul cui al sandalelor ca am iesit tremurand din sala de cinema. L-as numi genial, daca paupera-mi cultura cinematografica mi-ar conferi acest privilegiu. Ma limitez insa la subiectivitate si amatorism si spun ca mi-au placut: subiectul, montajul (Bogdane, cand facem si noi unul?), umorul, perspectivele narative.

Quentin T. nu se sinchiseste de istorie. Caricaturizeaza si ia peste picior subiecte care de obicei sunt rostite cu fruntea incretita. E un film despre holocaust in care evreilor nu li se mai ataseaza nimburi si aripi. Cei buni sunt la fel de rai ca cei rai. Cei rai sunt la fel de simpatici ca cei buni. Subliniem interpretarea lui Christoph Waltz. In nebunia lui studiata, nazistul Hans Landa  acum te ingrozeste, iar cateva momente mai la dreapta te face sa razi si sa te simti prost ca l-ai detestat.

Sigur ca ne aflam pe taram tarantinian si intrinsecele puhoaie de sange nu ne prind fara punga de hartie la indemana, dar sub toate cheagurile alterneaza straturi de tragism si parodie.

Eu l-as mai vedea o data.