M-au spalat pe creier de cand eram mica cu Parisul, si-acum nu mi-l mai pot scoate din cap. Ma gandesc obsesiv si cu un dor aproape erotic la peluza din fata Luvrului, la norii de deasupra lui Champs de Mars, la cladirile geometric aliniate si ornate ca niste prajituri din cofetariile copilariei. Mi-e dor de anticarii de pe Sena ca de rudele dintr-o viata anterioara.

Ma simt la Paris mai acasa decat m-am simtit vreodata in Bucuresti. Si, de cate ori ajung acolo, nu numai ca parca imi cresc muguri, dar imi vine sa imbratisez cladirile si sa ating cu palma stradutele din Ile de la Cite, sa plang si sa rad la usa Muzeului Dali, sa vreau sa ma ratacesc in Montmartre si sa nu pot, sa citesc a o suta mia oara placuta pe care scrie Rue de Rivoli si sa aud zgomotul spadelor de muschetar si rotile tunand si fulgerand ale trasurii lui Richelieu.

Si limba lor mostenita de la Montaigne si trecuta prin penita lui Raimbaud! Vreau sa fiu homeless in Paris si sa dorm pe o banca din Tuileries, cu tot murmurul din jurul meu si sa nu-mi pese de ratele salbatice care-mi zboara pe deasupra! Vreau sa lovesc cu tocul sandalei strada pietruita pe care sigur, sigur Napoleon a trecut gandindu-se cum sa-l mai oftice pe Papa.

Ah, daca Parisul ar fi un baiat sigur ar fi brunet si-ar avea ochii mici, negri. Ce-o fi cu mine?