Dupa cum bine m-aţi sfătuit, am dat crezare beletului infipt in usa si semnat “domnul Mihai” si-am inceput sa sun la numarul de telefon precizat, cu unicul scop de a stabili o intalnire pentru schimbarea contorului. Amenintarea conform careia urma sa fiu deconectata de la energia electrica a fost decisiva.

Sun. In ureche, vocea suava a robotului imi sopteste ca numarul format este blocat pentru apelurile de primire. Si normal. Doar nu ma asteptam sa decurga lin si fara par ridicat pe ceafa orice interactiune cu Enelul. Am zis ca poate neraspunderea se datoreaza cumva orei tarzii la care am sunat: 19:30.

A doua zi, de dimineata, pe la 10 şi ceva, apelez din nou. Acelasi mesaj. Am sunat de mi-a sunat apa-n cap toata ziua. Domnul Mihai era mai de negasit ca Elodia. Site-ul Enel, inutil si odios ca intreaga companie. Am cules niste numere de telefon, in speranta ca cineva imi va dezvalui calea prin care sa acced la domnul Mihai, electricianul care depusese juramantul tacerii.

Nimeni nu m-a putut ajuta, dar toate vocile de la telefon imi recomandau calduros ca o pufoaica in august sa ma duc personal la sediul Enel de care apartin. Cu alte cuvinte sa plec de la serviciu ca sa stabilesc o intalnire cu chupacabra de Mihai care e prea cool sa-mi raspunda la telefon. Nu, nu puteam fixa intalnirea prin telefon. Nu.

Am pierdut doua ore din viata si din munca cu deplasarea la Enel. Domnisoara de la ghiseu, foarte draguta (soc si groaza, probabil era nou-angajata) imi noteaza numarul de telefon si adresa. Vineri, la opt dimineata. Ooooooook. Orice numai sa nu-mi taie lumina. Luati si-un rinichi!

***

Vineri dimineata. In timp ce-l asteptam pe distinsul domn Mihai, m-am apucat sa tes o panza. O panza lata de trei metri si lunga de treişcinci, cu broderie si fireturi, dupa model penelopian. Ma pregateam s-o întind pe trotuar, cale de trei staţii de metrou, cand aud zgomot pe scara blocului. Autointitulatul domn Mihai descinsese la portile malditesti. L-am intampinat zambitoare, in ciuda orei matinale la care mi s-a aratat. La vreo şaizeci de ani, asa. Parea un om normal la cap, iar in mintea mea nu se lega normalitatea asta cu neraspunsul la telefon timp de o saptamana. Am zis ca poate are o relatie love and hate cu tehnologia. S-a cocotat pe scaun, a taiat neste fire. In 10 minute, contorul era montat.

Mi-am amintit ca aveam niste probleme cu doua becuri (mai exact cu firele din fundurile lor, cu instalatia), si, in speranta ca ar putea sa ma ajute in afara serviciului, platit, i-am cerut numarul de telefon. S-a intors la mine cu scarba cu care te intorci la un gandac inainte de a- l lipi de podea cu o lovitura strasnica de papuc.

-         Pentru ce sa va dau numarul meu de telefon?

I-am explicat situatia, subliniind ca “nu gratis”! Ci pe foarte, foarte multi bani (glumesc).

-         Domnisoara, imi suiera distinsul Mihai printre dintii lui rari, treaba aia o poate face un electrician DE RAND. Eu ma ocup cu altceva.

Si-a plecat.

Asa, deci. Un electrician de rand. Voi, astia care ati descoperit paratraznetul si-ati inventat becul electric, nu inainte de a oferi omenirii pila electrica, cu doctorat la Harvard si titlu de profesor la Oxford, voi astia nu reparati instalatii. Voi, astia, cautati leacul pentru cancer si puneti la punct canale de comunicare cu fiinte la fel de inteligente ca voi de pe alte planete.

Asta cand nu scrieti “nu a-ti fost acasa” in bilete pe care le lasati oamenilor in usa. Cretinilor.