Chiar sper sa fi fost eu nebuna la faza asta. Chiar sper. Pentru ca altfel m-ar chinui gandul ingrozitor. Stiu ca suna bizar si total in afara scoartei terestre, dar cred ca tocmai am vazut o fetita rapita. Sau poate m-am uitat la prea multe filme si-am citit prea multe bloguri.

Ieseam de la metrou. Eroii revolutiei. In fata mea mergea o femeie uscativa, roscata, cu parul pana la umeri. 30 de ani i-as fi dat. De mana tinea o fetita de vreo patru anisori, mititica si slabuta, cu o rochita roz. Mi-a atras atentia parul ei negru buclat-buclat. Ma si vedeam pe mine cand eram mica. M-am tot uitat la ele si nu gaseam nici o asemanare intre cele doua.

Cand le-am depasit, am auzit-o pe fetita suspinand (plansese):

“Da’ vreau la mami.”

Cea care-i era alaturi a replicat intr-un mod deloc credibil pentru mine, tare, ca pentru public, nu pentru urechile fetitei:

“Cum, dar eu sunt mami. Nu ma vezi aici?”

Nu-mi amintesc exact replica fetitei, dar stiu ca a continuat sa spuna ca vrea la mama ei.

Au ramas in urma. Continuam sa o aud pe femeie spunand, la fel de tare si nefiresc:

“Hai, ca mergem la tati acum. Mergem la tati.”

Au trecut pe trotuarul celalalt. Imi dau seama ca exista mari sanse ca fetita sa nu fi fost rapita si totul sa fie un scenariu din capul meu.

Dar, daca a fost, eu ce pot sa fac?

Sa sun la politie si sa spun ce? Ca mi s-a parut mie ca din smiorcaiala unei fetite mama ei nu era de fapt mama ei?