Cum singurul joc pe care l-am abuzat in ultimii 26 de ani a fost Mario (Bros sau Nebros), nu pot sa spun ca am realizat un declic mental la auzul invitatiei “hai la film, la Prince of Persia“. Creierul meu mecanic, care nu functioneaza decat daca nu uiti sa ii intorci rotitele, s-a gandit doar la bucuria unei noi experiente cu fetele HotCity & Friends, alaturi de Forum Film. Nicidecum la faimosul joc pe calculator care tintuia copiii nouazecisti vizavi de calculator. Io pe vremea aia decupam  frunze exemplarelor canine sau visam la cabaline verzi murale. Faptul ca mai intai a fost jocul, apoi filmul = prea subtil pentru mine.

Nici macar la bicepsii lui Jake Gyllenhaal nu m-am gandit. Iar de frumoasa care-i fu alaturi tot filmul, Gemma Arterton, am uitat completamenci. Desi jur c-am mai vazut-o si-n Quantum of Solace.

In capul meu nu era decat o poveste baietoasa, pe care am visat-o cu ochii deschisi in adolescenta timpurie, pe care n-am scris-o niciodata si, probabil, n-o voi mai scrie. Pentru ca, v-am spus sau nu v-am spus, visul meu a fost intotdeauna sa scriu o carte pentru cei abia intrati in adolescenta. Pentru perioada aia in care incepi sa te imaginezi peste ani si ani si, fara exceptii, ai de implinit un destin senzational. Dar timpul trece, excel-urile si ppt-urile se inmultesc, iar manuscrisele mele raman des papiers qui parlent sans lettres. (Suna mai bine in franceza.)

Dar sa revenim la bicepsii nostri. Mi-a placut mult filmul. Daca a reusit sa ma tina pe mine in priza din primul minut, pana la ultimul, e ceva de capul lui. Bepurele extraterestru mereu imi reproseaza ca filmele nu ma absorb si ca nu le pot privi cap-coada fara sa ma foiesc, fara sa-mi zboare gandul la fitece.

O fi fost de la ecranul gigantic din AFI Palace, o fi fost de la scenariul tintuitor in scaun, de la pectoralii intuiti ai lui Jake, de la buzele senzuale ale Gemmei. E posibil. Dar pe mine m-a absorbit actiunea cum soarbe soarele un nour din marea de amar. (Hai ca pot sa fac glume din astea cu voi, ca de-aia steti olimpici.)

Poate e deplasat sa incerc sa descifrez o actiune care pare ca iti livreaza totul pe tava, dar parca dincolo de povestea de dragoste dintre protagonisti si omniprezentele strigate de lupta ar mai fi ceva. Ar mai fi niste invataminte de tras, niste idei de repetat pana(-mi) intra bine in cap.

Lasand la o parte analogiile cu ce mi se intampla, filmul vorbeste despre incapatanarea celui constient ca face nu ce se asteapta altii de la el, ci ce e bine. Despre incapatanarea cu care trebuie sa te smulgi de lichele, ca sa nu risti sa devii unul de-ai lor, despre incapatanarea cu care trebuie sa incerci sa schimbi lumi si destine chiar daca mii iti sunt impotriva. Despre incapatanarea cu care trebuie sa ai incredere in cine simti ca ai incredere si nu in cine ti se spune sa ai incredere.

You may say I’m a dreamer, but I’m not the only one.