Firul narativ al epopeii laptopului meu, Pesticuletz, se innodase in momentul in care acestuia din urma ii explodase incarcatorul. Valvataia, deloc spectaculoasa, dar decisiva. Legile electricitatii ma condamnau la cateva zile fara calculator, dar eu sunt mai abila decat ele.

Cum inspectorii IT de la munca s-au scotocit prin buzunare si n-au dat de niciun incarcator care sa i se potriveasca lui Pestic, am rasfoit paginile celei mai groase carti din lume: Internetul. Si sa vezi, minune! Pe stoc nu era nimic ce ne-ar fi coafat, asa ca am apucat calea magazinului pe pamant.

La Altex, un incarcator pe potriva lui Pestic costa nu mai putin de 350 de lei. Mi-am zis ca e prea mult si ca daca mai pun inca pe-atat imi cumpar alt laptop (glumesc, desigur, nimic nu se poate compara cu inegalabilul HP de sub degetele mele).

La concurenta, Flanco si Domo, ori costau la fel de mult, ori nu erau deloc.

Spasita, garbovita ca baba care-i arata lui Fat Frumos calul rapciugos mancator de jaratic, privind in gol, secatuita de speranta, m-am dus la Cora, sa-mi inec amarul intr-un borcan de Nutella. In drum spre raftul dulce, m-am abatut pan’ la cel cu electronice.

Acolo l-am gasit pe el. Incarcatorul care, conform declaratiilor inflacarate ale timidului angajat, ar fi fost match made in heaven pentru Pesticuletz. Nu era nici scump. A dat norocul peste mine, mi-am zis! Super-afacere! Ce spirit antreprenorial! Deja ma gandeam la compania mea de imobiliare din Pipera, la numele yacht-ului, la o linie proprie de lenjerie intima etc.

Acum, la cateva luni de la achizitie, evaluez incarcatorul: mai merge, mai sta. Se mai incinge ca fata mare la videochat, ia pauze mici si dese.

Ce mai! Suntem o casa de elemente cu personalitate!

The End?