In episodul I si II va povesteam, dand dovada de un talent narativ comparabil cu Ion Creanga… Dar ce spun eu Creanga? Tolstoi si-ar fi revizuit Razboi si pace, daca ar fi avut net de la RDS sa-mi citeasca blogul. Asadar, va povesteam destinul zbuciumat al celui care a avut nenorocul sa-mi serveasca drept laptop. Il stiu de mic. De cand n-avea nici Windows.

Ma pomenesc cu el intr-o zi ca nu-mi mai raspunde. Devenise taciturn. Nu mai vorbeam, nu ma mai lasa sa-i povestesc ce facusem peste zi. Nu nimic. Mi-am dat seama ca ceva nu mai merge in relatia noastra. Totusi, nu voiam sa pun punct. Stiam ca mai sunt o gramada de chestii pe care le puteam trai impreuna. Stiam pot avea un blog cu el pe care sa-l crestem amandoi.

El nimic. Nu-mi mai deschidea programe, se stingea cand avea chef. M-am intrebat mult timp daca exista altcineva. L-am prins in plin windows cu un troian. Am suferit enorm. Simteam ca ceva s-a rupt intre noi din momentul acela. Degeaba a incercat sa ma imbuneze cu un restart. Lucrurile nu mai puteau fi ca la-nceput.

Cum eu si Pesticuletz nu mai puteam locui sub acelasi acoperis, am apelat la consilierea unui specialist. De data asta, a superadminului Victor. L-a adapostit o perioada la el. Acolo i-a explicat ca noua relatie cu troianul nu putea fi decat una efemera si ca mai mult isi facea rau continuand-o. A acceptat sa-i fie extirpat.

L-am primit acasa ca dupa o cura de dezintoxicare. I-am reoferit caminul meu. Totusi, ceva intre noi se rupsese: toate pozele din vacante le daduse uitarii. Toate scrisorile de amor le abandonase intr-o memorie pe care avea sa o piarda pentru totdeauna.

Ne-am reconstruit relatia pas cu pas. Consilierea superadminului dadea roade.

Totusi, pe zi ce trece, simt ca legatura noastra se erodeaza. Cu putin timp in urma, Pesticuletz a inceput sa mearga din ce in ce mai greu. Nu mai avea chef de nimic. Nici de mine. Nici de Firefox, nici de Word. De nimic. Scriam acum in Mess, imi aparea peste doua minute. Ce-i cu delay-ul asta? Aoleu, se prapadeste Pesticuletz! Sari, Victor! Victor nimic.

Am dat de cap singura problemei, ceea ce mi-a reconfirmat aptitudinile de programator sau IT-ist si faptul ca mi-am ratat vocatia. Nu e timpul pierdut, totusi. Ma las de scris si ma apuc de codat. Ce php-ul meu?

Problema rezida in incapacitatea incarcatorului de a-si mai indeplini datoria. Desi ii statea infipt in fund lui Pestic, nu-l mai satisfacea ca odinioara. Ba mai mult, ii incetinea activitatea.

L-am ignorat cateva zile, pana cand si-a luat lumea-n cap si a explodat. Incarcatorul, nu laptopul. Noroc ca eram acasa, ca de nu, adio, ani de truda investiti in garderoba-mi! Bun venit, pompieri!

Dar despre odiseea incarcatorului, in episodul urmator.