Repurtand un succes rasunator (nu) cu primului episod, istoria lui Pesticuletz continua.

Dupa ce lui Pesticuletz i-au fost instalate toate cele necesare vietii, Alexica mi-a cedat custodia si l-a lasat pe mainile mele fine, de domnisoara.

Nici nu banuia bietul Pestic cate avea sa indure, dar jur, jur cu mana pe inima in fata voastra, cei mai minunati cetitori de bloguri din lume, ca niciuna dintre agresiuni n-a fost cu intentie.

Prima ciocnire a titanilor a avut loc intr-o insorita zi de vara, cand stimabila suprasemnata  isi intocmea bagajul. Pesticuletz ingana un cantec saltaret, o oarecare rockareala, cand a ramas blocat. Repeta isteric aceeasi bucata de 3 secunde. Sonorul dat la maximum. Nervi. Aoleu, urechile mele! Pesticuletz, taci dracului!!! Butoane apasate isteric. Nada. Aoleu, urechile mele! Pesticuletz, taci dracului!!! Pesticuletz nimic. Ce sa fac? Ce sa fac? Ma aud vecinii!!! Valeu!

Inteligenta mea nativa mi-a dictat sa-l acopar cu perna in vederea inabusirii zgomotului, iar nu sa-i scot bateria, gest care l-ar fi redus pe loc la tacere. Prin perna, cantecelul continua sa razbata. Asa ca i-am aplicat lovitura finala: plapuma. La dracii pe care-i aveam, il si gazam! Partea buna e ca a tacut. Partea proasta e ca a tacut para siempre. Nu-l mai porneam nici cu manivela. L-am tinut in priveghi vreo doua saptamani. Zadarnic i-am strigat: “Pesticuletz, ridica-te si umbla!”. N-a ascultat. Am fost nevoita sa-l duc la reparat.

Alte doua saptamani m-au tinut departe de el. La externare mi-au zis ca n-are nimic. E ars acumulatorul. Mi-l schimba, il readuc pe Pestic pe meleagurile natale si si-am trait fericiti pana l-am virusat.

Dar despre asta, in episodul urmator.