N-am pretuit olteneasca atunci cand o auzeam la fiece colt. Mai degraba ma infiora decat sa-mi bucure timpanul. Acum, ca dezacordurile-mi sunt mai aproape, ma loveste nostalgia de cate ori imi amintesc un oltenism din asta savuros, care spune-ntr-un cuvant cat intr-o fraza.

Zilele trecute am experimentat o noua stare de agregare. Tauzirea. N-are corespondent in romana literara. Nici nu-i nevoie. Vi-l puteti insusi tale quale. A tauzi pe cineva inseamna a plictisi pana la limita nebuniei, a toropi din cauza abundentei de detalii, a unei povestiri idioate si absurde. Francezii au “la lassitude”, oltenii au “tauzirea”.

Stiu sigur ca si voi i-ati intalnit. Sunt oamenii aia inzestrati cu darul capierii, oamenii aia care povestesc intamplari absolut banale, fara umor, fara sa apese pedala de acceleratie, care transpun in secolul You Tube-ului proza lui Proust, care-ti incarca memoria cu amanunte si schimbari de perspectiva de parca Joyce insusi s-ar fi asezat la masa voastra si v-ar fi relatat cum biscuitele se inmoaie in ceai zeci de dimineti la rand, din unghiuri diferite. Cam cum fac eu acum. :D

Oamenii aia sunt incredibil de plictisitori. Te uiti la ei, in timp ce deapana, si deapana, si deapana si te gandesti cum de pot trai intr-o platitudin extrema? Intr-un desert neuronal?

Ochii tai casca, urechile casca, numai gura se abtine ca sa nu le dea de inteles c-ai prefera sa fii mumificat de viu decat sa mai asculti mult din naratiunea fara actiune. Te simti si prost cand mintea iti zburda aiurea, te-ntorci la naratiunea lor fara actiune, iti sabotezi atentia involuntar. Le asculti tonul liniar si-ti notezi mintal inca o dovada a lipsei de Dumnezeu.

Sunt oamenii aia care stii dinainte ce-ti vor spune, cum si pe ce ton. Sunt oamenii aia care de ani de zile fac aceleasi glume si-ncearca din rasputeri sa fie amuzanti si populari. Oamenii aia fara zvac, fara suis, intr-un etern coboras, care-ti turtesc timpanele de atata plictis si-ti fac creierul sa vibreze a gol: taaaaaun! taaaaaun!

Cum le supravietuiti? Cum?