Păstraţi bonul şi dincolo de ieşirea din magazin!

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 Google+ 0 Email -- Filament.io 0 Flares ×

Sunt sclava propriilor pofte. Mă pot trezi într-o seară de iarnă troienită că mi-e poftă de compot de vişine, că mor dacă nu mănânc humus cu muguri de pin şi carne sau că n-apuc dimineaţa dacă nu-mi pui înainte o ciosvârtă de sushi.

Tocmai de-asta, e foarte important pentru mine să am un magazin în apropiere. De preferinţă, unul bine aprovizionat, unde să găsesc cam tot ce mi s-ar arăta mie la (aproape) orice oră din zi şi din noapte. Tocmai de-asta, e foarte imporant ca magazinul ăla să fie Mega Image. Au tot ce-mi trebuie, ba mai mult, au raionul cu specialităţi şi au produsele alea marcă proprie, care nu sunt, aşa cum se-ntâmplă în majoritatea magazinelor, cele mai proaste calitativ, ci din contră, îmi par mai degrabă premium.

O să mai spun doar că de la Mega Image cumpăr zilnic şi cu asta am încheiat elogiul, că m-acuzaţi că-i articol plătit.

Azi, din nou. Îmi fac cumpărăturile, nici nu aştept la coadă, dau 100 lei, primesc rest, plec.

Peste vreo 5 ore, mă uit în portofel, să văd câţi bani mai am, că voiam să trec şi pe la piaţă să cumpăr nişte fructe. Fac un calcul greoi (pentru un filolog), descopăr că mai am doar 20 de lei, deşi la prânz aveam 100, din care cheltuisem vreo 30. Mă scotocesc prin buzunare, nimic. Caut în geantă. Nimic. Îmi amintesc că, atunci când am plecat de la casă, mi s-a părut, pentru o fracţiune de secundă, că parcă am prea puţini bani, dar am început imediat o discuţie cu colega mea şi mi-a zburat din minte.

Era clar, nu primisem tot restul. Dar ştiam că fusese vina mea: eu ar fi trebuit să număr banii şi să văd dacă i-am primit pe toţi. Asta se învaţă până la şapte-opt ani, nu? Eh, se pare că alţii învaţă la 29.

Stau un pic pe gânduri: să mă duc la Mega să le povestesc tărăşenia? Să nu mă duc? Parcă prea n-ar fi fost în concordanţă cu equity-ul de brand malditesc dacă stăteam în banca mea, aşa că m-am dus, mai mult de curiozitate, să văd cum abordează o astfel de situaţie, dar şi pentru că suma nu era chiar un bacşiş pe care-l laşi casierei.

Mă întâmpină un paznic. Ştiţi voi, genul ăla trecut de a doua tinereţe, uşor stafidit, dar cu mult tupeu proletar. Îl rog frumos să-l cheme pe manager că uite ce-am păţit, recunosc, e şi vina mea, dar, aş vrea să ştiu dacă se mai poate face ceva.

Atât i-a trebuit ca să mă ia la rost: “E vina ta! Trebuia să numeri banii când ai plecat din magazin.” Eu îi vorbisem cu dumneavoastră. Îi spun frumos că lecţiile de morală prefer să mi le iau din altă parte şi că de la el nu vreau decât să mă pună în legătură cu managerul. Se uită la mine ca la felu’ paişpe şi sună după manager. Acesta apare în câteva secunde, un domn la vreo 40 de ani, foarte amabil, dar la modul ăla autentic, nu proceduralo-corporatist. Îi spun ce tâmpenie am făcut, se uită la mine, parcă n-am faţă de infractoare, dar în cine mai poţi avea încredere în ziua de azi?

– Pe la ce oră aţi cumpărat? Mai ţineţi minte?

– Pe la două-trei.

– Aţi păstrat cumva bonul?

De obicei, bonurile sunt stivuite la mine în poşetă ca într-o arhivă. Le deşert o dată la câteva săptămâni. Ei, de data asta, nu era în poşetă. Dar ştiam sigur că nu-l aruncasem. Îl rog să-mi permită să merg până la birou, să văd dacă nu cumva l-am lăsat pe-acolo.

Mă întorc cu bonul regăsit. Pe bon scria c-am dat 50 de lei, dar eu ştiam sigur că dădusem 100. Acelaşi domn paznic drăguţ ca un hemoroid. Îl cheamă pe şef. Vine, ia bonul, pleacă pentru câteva minute, se întoarce şi spune:

– Da, aşa s-a întâmplat, aveţi dreptate. Ne cerem mii de scuze, uitaţi banii dumneavoastră. Păstraţi întotdeauna bonul, că e sfânt!

I-am mulţumit frumos, am admis, din nou, că-n mare parte fusese şi vina mea şi-am plecat. Paznicul a rămas nebătut, dacă vă întrebaţi.

:)