“Păpuşa, îmi dai şi mie o floare?”

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 Google+ 0 Pin It Share 0 Email -- Filament.io 0 Flares ×

Nu ştiu în ce staţie aşteptase autobuzul, cu tot cu prietenii lui guralivi. Poate era deja acolo când am urcat eu, cu tot cu braţul meu de lalele şi narcise. Aş fi putut să mă uit pe geam sau să continui să studiez unghiile îngrijorător de lungi ale fetei de lângă mine, dar am ales instinctiv să-mi ţin mintea ocupată cu Twitterul şi să verific din când în când petalele imensului meu buchet.

Îi auzeam vorbind undeva pe fundal. N-am băgat de seamă că tocmai eu eram subiectul lor de discuţie până n-a zis pe un  ton mai ridicat: “ce mi-ar plăcea şi mie o floare din asta!”

Mi-am urcat privirea spre ei şi-am văzut patru băieţaşi de cartier ca la dicţionar. Unul dintre ei, cu freza în acelaşi timp gelată şi ţepoasă, cel care stătea vizavi, se uita la mine de travers, cum ar zice Prévert. Atât i-a trebuit, că şi-a reluat aprecierile la adresa mea. Nu e un lucru rău să primeşti complimente de la un băiat, fie el şi un Uzzy în mizerie, dar nici plăcut s-audă un autobuz întreg că eşti mai frumoasă decât florile pe care le ţii în mână. Nu zic, poetic băiatul. Probabil că, dacă-n copilărie s-ar fi bucurat de un peisaj idilic, iar nu betonat, mi-ar fi împărţit şi-un exemplar din “Cartea cărţilor de poezie”.

Deşi îmi stă în fire să le dau replici tuturor tâmpiţilor, m-am întors la tweet-urile voastre. Doar că, ori voi n-aţi fost prea captivanţi în seara aia, ori mie mi se pusese pata, că nu mă puteam concentra neam la ce citeam. Aşa că m-am uitat de-a dreptul la Uzzy. Vreo câteva secunde. Nici nu m-am încruntat, nici speranţe de vreun flirt nu i-am dat.

De parcă trebuia să-i dau eu speranţe! Şi le-a construit singur mititelul. Se uita la mine de parcă era cel puţin Marlon Brando, iar eu vreo gâsculiţă care era musai să chicotească. Şi-a continuat discuţia despre mine cu tovarăşii lui de trotuar. Tot cu florile, tot cu frumuseţea, tot cu… naiba mai stie!

Şi-atunci, m-am ridicat de pe scaun, m-am dus la el şi i-am oferit o floare. O narcisă. Simbolic. Nu pot să vă descriu în ce fel s-a schimbat la faţă. A început să se bâlbâie, s-a îmbujorat, făcea eforturi să pară stăpân pe situaţie. Pretenarii îşi dădeau coate.

Într-un final, şi-a adunat bruma de cuvinte pe care le ştia şi-a îngânat un mulţumesc.

Am şi coborât.

Am ajuns la metrou, pe-al cărui peron m-am întâlnit tot cu el. De data asta însă fără camarazi. Purta cu el o pungă neagră de plastic, şifonată de la atâtea purtări. A băgat mâna-n ea şi-a scos narcisa:

– Uite, păstrez floarea de la tine. Mulţumesc.

Nici nu ştiu de ce am simţit nevoia să scriu despre asta. Poate pentru că mă amuză mieii cu blăni de lup.