O relaţie love and hate

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 Google+ 0 Pin It Share 0 Email -- Filament.io 0 Flares ×

La sfârşitul clasei a doua, am plecat în tabără la mare cu doamna învăţătoare. La fel cum olimpiadele de mai târziu ar fi fost menite să mă familiarizeze cu emoţiile examenelor, aşa taberele ar fi trebuit, chipurile, să mă facă sociabilă. Adevărul e că m-am împrietenit repede cu copiii şi, chiar dacă pe unii dintre ei nu i-am mai văzut de-atunci şi, probabil, nici n-o să-i mai văd vreodată, şi acum, când aud melodia Panterei Roz, îmi sună în cap versurile inventate de Claudiu în tren: „tirip-tirip tirip-tirip-tirip tirip-tiriiiiiiiiip”.

Am făcut mai bine de 12 ore pe drum, dar, odată ajunşi acolo, am dat de mare, soare, (femeile goale încă nu ne interesau), nisip şi… pizza! Acasă, dieta mea era atent supravegheată de ochii căprui şi materni, în mare parte pentru că, dacă era după mine, ar fi constat în nimic şi pentru că, hei, trebuia să-mi mănânc legumele pe care eu le alegeam cu conştiinciozitate şi le depozitam pe marginea farfuriei.

Deşi doamna învăţătoare fusese însă atenţionată să aibă grijă să mănânc, că-s o mofturoasă înzestrată cu capacitatea de-a trăi cu aer şi apă, tot mă mai scăpa din radar şi-atunci, eeeei, atunci… Atunci mă opream în pizzeria de lângă plajă. Îmi luam o sticlă de suc şi comandam o pizza mare din care, normal, mâncam o felie, iar în zilele în care îmi era cu adevărat foame, două. Azi aşa, mâine aşa, până s-a prins învăţătoarea că fentez sistemul. Moment în care m-a condamnat la mâncarea de la cantină. Doar că m-a condamnat cu suspendare pentru că eu am avut grijă să mă-mprietenesc cu grasul grupului care mă salva de fiecare dată. El era bucuros că mănâncă două porţii, eu eram bucuroasă că nu mănânc nimic. Win-win, cum ar veni.

Următorul episod din viaţa mea legat de pizza e pizza bunicii sau, mai bine zis, franzela bunicii cu topping de bulion, brânză şi salam. Exasperată că nu ştia ce să-mi mai dea să mănânc ca să accept, biata bunică, la insistenţele mele, s-a pus pe frământat pizza. Doar că blatul ei era un fel de cozonac care n-a reuşit în viaţă. Aşa că m-am văzut nevoită să declin oferta.

Pasiunea mea pentru pizza s-a perpetuat şi-n liceu, când, cu cea mai bună prietenă de atunci şi de acum (apropo, am împlinit 18 ani de prieteşug), aveam o zi în săptămână când mergeam şi ne îmbuibam cu pizza şi tot felul de dulciuri. Mai târziu, am început s-o preparăm singure, dar nu pot spune c-a fost un succes, că altfel îmi făceam blog culinar, iar nu personal.

În anul IV de facultate, stăteam lângă o pizzerie. Au fost efectiv săptămâni când mâncam pizza zi de zi. Până când, într-o zi, mi s-a luat. Şi-a urmat un Ev Mediu al relaţiei mele cu pizza de câţiva ani buni când nu m-am mai putut atinge. Acum, parcă dau semne c-aş reveni.

Zilele trecute, am fost invitată la o pizza oferită de Pizza Hut Delivery. A trebuit s-aduc cu mine o prietenă, aşa c-am luat-o pe Ralu de-o aripă şi ne-am înfiinţat la Hotel Cişmigiu, unde-avea loc „petrecerea fetelor”. Vorba vine „petrecerea fetelor”, că la nici jumătate de oră după ce ne-am instalat şi ne pregăteam să începem să jucăm Mikado, ne pomenim cu HoinaruMacheMariciuDoru Panaitescu şi I hear lights la uşă, probabil atraşi de aromă.

Motivul pentru care a tunat şi ne-a adunat a fost faptul că PHD Romania s-a transformat din serviciul de furnizare de produse la pachet sau prin livrare la domiciliu al Pizza Hut, in Pizza Hut Delivery. Campania de rebranding a adus cu ea şi introducerea blatului pufos în oferta de livrare la domisil. Evident că şi-au schimbat şi numele site-ului şi numele paginii de Facebook.

În pozele de mai jos, mă găsiţi şi pe mine alături de Mr. Pantastic, cel care a adus blatul Pan în oferta de la Pizza Hut Delivery.

ad-7469 ad-7543 ad-7605 ad-7609 ad-7634 ad-7651