de Horhe Cosbuc

A-nceput de ieri sa cada cate-o mondenitate. Acum a stat.

Saptamana trecuta i-am vazut pe Bote si pe Moni mai des ca pe maica-mea. Bine, pe maica-mea n-am vazut-o deloc, iar pe Bote si pe Moni de doua ori. Orisicat.

Intr-un total de 5 zile lucratoare, in agenda mea s-au notat 3 evenimente. Incepand cu Prince of Persia, trecand prin intalnirea cu fetele Dietetik despre viata sanatoasa si terminand cu prezentarea de moda a Mihaelei Drafta, “La dolce vita”. Tres joli.

Daca cineva mi-ar filma viata cu o camera ascunsa, ar iesi un sitcom (aici, comedie de situatie) de toata frumusetea. Nu c-as fi eu cine stie ce hamuzanta, dar pentru ca destinul ma arunca deseori in plin penibil si, cu cat ma zbat mai cu sete sa ies din el, cu atat ma afund mai tare.

Sa luam ca studiu de caz intamplarea de joia trecuta, cand am alergat de la Cafepedia (Romana), unde ne-am vazut cu ginta Dietetik, paaaana la Hotel Radisson, la prezentarea de moda,  cu Andra de-o aripioara. “Alergat” e un fel de a spune. Unul exagerat. Pentru ca eram doua demoazele ferchezuite, una calare pe tocuri de 10 cm (!!!), cealalta calare pe tocuri de 7 cm, dar cu intense dureri cauzate de niste bataturi.

Penibilul de aici incepe. Cei care cunoasteti oarescum Bucurestiul stiti ca de la Cafepedia la Radisson nu e decat un pas. Mergi pan’ la Hilton, traversezi, faci dreapta si aia e. Ceeeel mult 5 minute de mers, cu tot cu opriri cauzate de dureri de picioare si alte acareturi.

Doar ca noi, doua fiinte suave, pentru care Hotel Radisson si Novotel sunt totuna, ne-am asternut la un drum de un sfert de ceas, pe coclauri, nutrind dorinta fierbinte de a ne descalta si de a o lua la goana pe caldaram. De mentionat ca fiecare dintre distinsele demoazele fusese dotata de Marie Jeanne cu cadouri, respectiv produse cosmetice, dibaci inghesuite in geanta Andrei si produse traditionale: branza, dulceata si ceai de macese, dibaci purtate in brate de-a latul Bucurestiului.

Dupa o odisee de circa 15 minute, nu mici ne-au fost lacrimile cand am dat nas in frontispiciu cu Hotel Novotel, care nici de-al dracului nu s-a dat de trei ori peste cap sa se prefaca in Radisson. Ne-am manifestat furia intr-un loc strategic ales, respectiv in fata B1TV, unde Nasul tocmai isi desfasura talkshow-ul de vecernie. Ne-am dat seama tarziu ca probabil o tara intreaga cascase gura la cele doua individe cu branza, dulceata si dureri de picioare din spatele lui Radu Moraru.

Ne-am aplecat putin asupra problemei si am concluzionat ca nici suma vectoriala a farmecelor noastre nu ar convinge vreun taximetrist din lume sa ne aburce pana la Radisson, un drum de 3 minute en voiture. Asa ca am luat-o catinel la pas. Alecsandri ne era alaturi, acompaniindu-ne cu un ghiers “Mai lunga-mi pare calea acum la-ntors acasa“, unde “acasa” ar substitui “Radisson”.

Cale de 1o poste ni s-a parut c-am mers. Simteam cum tentatia de a-si scoate balerinii din geanta ii dadea tarcoale Andrei. Dar, cuprinsa de vointa Agripinei, a rezistat. Ne-am odihnit oasele batrane in fata Muzeului de Arta, oferind un numar de circ stradal gratuit pentru posesorii de autovehicule care ne treceau calea.

Precum Ulise s-a intors in Ithaca dupa 20 de ani, asa am ajuns si noi in fata hotelului: zdrentuite, cu rimelul curgandu-ne fluviu pe obraji, implorand pentru o picatura de apa. Eh, am exagerat putin, ca sa va pregatesc pentru ca ceea ce avea sa vie sa nu vi se mai para atat de jenant.

Defilarea manechilelor se petrecea la etaj. Scarile erau un ideal de neatins pentru picioarele noastre de eroi de la Maraton, asa ca ne-am dus glont spre lift. Cu branza si borcanele de dulceata in brate. Liftul, potrivnic si el reusitei noastre, a prins-o pe Andra intre usi. Cu greu am mai scos-o din stramtoare.

In fine, urcam un etaj, ajungem in Nirvana dorita. Lumea se uita la noi ca la urs. Ne asteptam ca din moment in moment cineva sa ne ceara sa deguste din branza. Desi privirile lor erau destul de explicite, nu stiu ce-o fi gandit puzderia de domnisoare de +1,70, -50 de kg si 80 IQ. Poate daca nu si-ar fi tinut boturile atat de incordate, am fi putut deduce ca vor sa ne adulmece branza.

Ne-am gasit si doua scaune, numai bune sa-l admiram pe Radu Valcan, in deplinatatea superbitatii lui, pe podium. :D Frumoasa punere in scena, crosetata in jurul ideii de flirt in stil italian clasic. De unde si numele de “La dolce vita”.

La final, ne-am strans catrafusele si am pornit la drum. Pentru ca Dumnezeu are un simt al umorului sec spre negru, am nimerit in lift cu silfidele buzate, kilometrice, far’ de creier care pret de un etaj au stat cu ochii pe branza noastra si-si aruncau una alteia zambete ironice.  ”Hi hi hi, ce amuzant! Branza! Branza!”, spuneau privirile lor hienice.

Ce-i drept, pareau cam infometate, asa ca ne asteptam din moment in moment sa ne smulga bunatatile din mana. Le-am strans cu putere si le-am urat in gand traditionalul “Manca-ne-ati branza!”.