Moartea la români

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 Google+ 0 Email -- Filament.io 0 Flares ×

Aş fi intitulat articolul “Moartea la ortodocşi”, dac-aş fi putut să fac distincţia clară între practicile care ţin de tradiţie şi cele care ţin de religie.  

Cum adică “a murit”? Eu credeam că personajele nu mor niciodată. Adică de azi înainte, când o să mai mergem pe-acolo, el n-o să mai apară murdar pe mâini de la vreun motor la care meştereşte de câteva zile şi cu câte-o glumă la adresa oricăruia dintre noi? Adică de azi înainte n-o să ne mai povestească toate trăsnăile pe care le-a făcut el în armată şi cum, să zicem, a micţionat pe gorunul lui Ceauşescu? Adică n-am apucat să înregistrez sau măcar să scriu o parte dintre aventurile pe care el le-a trăit pe viu, ca erou principal?

Dacă reuşeşti să treci peste toate aceste întrebări şi să te consolezi cu gândul că şi uriaşii mor, mai ai un hop de trecut. Înmormântarea. Aşa cum e prevăzută ea la români sau la ortodocşi. V-am zis că nu mă pricep. Şi nici nu pricep.

Televizorul. În primul rând, de ce n-ai voie să te uiţi la televizor? Nu, nu în casa unde are loc priveghiul. Într-o casă adiacentă, aşa cum există în aproape fiecare gospodărie de la ţară. Am întrebat un popă – întâmplător mai mult unchi decât popă – de la care aşteptam un răspuns rezonabil, dar…

– Că nu e bine.

– De ce nu e bine? insist eu.

– Că nu e bine!

– Dar nu e bine pentru că aşa spune religia sau pentru că aşa spun babele?

– Tu n-auzi că nu e bine?

– Adică undeva în Biblie e precizat că nu ai voie să deschizi televizorul dacă ai un mort în casă?

– …?

– Atunci?

– Mă, tu ai chef de scandal?

– N-am chef de scandal, doar că nu înţeleg. Auzi, Biblia are ceva şi împotriva Twitterului sau încă nu s-a pronunţat?

Doliul. “Bine-ţi şade! În rochiţă neagră şi cu buzele rujate!” Nu, trebuia să fiu în doliu şi slută. Eventual să-mi desenez şi nişte cearcăne până sub bărbie, să se vadă c-am plâns şi că n-am pierdut timpul sulemenindu-mă. Sunt sigură că lui i-ar plăcut ca fata pentru care în 86 cumpăra cea mai drăguţă geacă fucsia să-l conducă acum pe ultimul drum  palidă şi cernită.

Bocitoarele. E firesc să plângi atunci când îţi moare un apropiat. (Sau îndepărtat, având în vedere că eu am plâns şi când a murit Larry Hagman, deci heeei!) Dar de ce, Doamne, în secolul XXI să ne bocim morţii ca-n Egiptul Antic? Nu, nu-l mai aduci înapoi oricât de mult l-ai ruga să se întoarcă. Nu mai urla ca apucata pentru ca la câteva secunde după ce ţi-ai cântat aria să te comporţi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat! La ce bun tot circul ăsta care nu face decât să înfioare participantul novice? Catharsisul are acelaşi efect şi dacă defularea are loc în linişte. Eu parcă aşa ştiam. Dar, din nou, eu nu ştiu nimic nici despre obiceiuri locale, nici despre religie. Aşa că… să mergem mai departe.

Banii. Pe vremuri, din puţinele cărţi pe care le-am citit, un ban era de-ajuns. Fie că-l dădeai popii şi-l numeai “ort”, fie că-l dădeai lui Caron şi nu ştiu cum îl numeai, dar ştiu că dădeai un ban, dar treceai Styxul. Acum, să plouă cu bani! Nu mai distingi dacă-i nuntă cu manelişti sau cortegiu funerar. Să aruncăm cu banii fără număr, fără număr, fără număăăăăr!

Popii. Popii, popii, popii. Aici am o problemă mai acută. N-o să intru în detalii, că simt că datorez subiectului un articol separat. OK, trecem cu vederea prezenţa UNUI popă, chiar dacă defunctul n-a fost printre cei mai duşi la biserică. Ba chiar din amintirile mele, nici de Paşti nu-i călca pragul. Se ducea bunică-mea înainte să se lumineze şi lua şi el o bucăţică din aia de pâine, aşa, din inerţie, for the fun of it, cum ar veni. OK, un popă, dar 9? Are cumva popa-protagonist nevoie de sufleori în caz că-şi uită rolul? De dubluri în caz că se accidentează în urma unei cascadorii riscante? Şi, dacă da, n-ar fi suficient să ai prin preajmă alţi doi pe care să-i bagi, pe rând la înaintare? Ne trebuie 9?

Plimbarea. Vă daţi seama că s-a găsit la un moment dat un proactiv care-a zis: “heeei, ce-ar fi ca, înainte să ducem mortul la cimitir, să-l plimbăm prin tot satul? Şi nu numai să blocăm strada principală, dar să ne mai şi oprim la fiecare intersecţie şi s-aruncăm cu bani peste el?” Şi nu numai că s-a găsit un astfel de tâmpit, dar s-au găsit şi alţii, mai tâmpiţi, cărora să li se pară o idee bună. Şi alţi tâmpiţi şiiiii mai tâmpiţi decât ultimii, care să ducă tradiţia asta beteagă mai departe. Cât de departe? Până în zilele noastreeeeeee!

Popasurile. Lungi şi dese, cheia marilor succese. La cererea vecinilor, să ne oprim din două-n două case şi să spunem câteva cuvinte despre. Despre ce? Că pe mulţi dintre ei nici nu-i suporta. Ba chiar dac-ar fi putut să se scoale din sicriu, ar fi zis: “ia mai dă-l, mă, dracu’ pe X, aici vă găsirăţi să vă opriţi? Aţi uitat că ăsta mi-a furat menghina din curte în 93?” (Replică perfect credibilă.) Nu, acum trebuie să fim buni şi să ne amintim cu drag de răposat, să spunem cuvinte frumoase în memoria lui. Buni sau ipocriţi?

Biserica. Promenada se opreşte pentru aproximativ o oră, timp în care decedatului i se mai citesc nişte povestioare şi în biserică, în caz că i-au plăcut “maxim” cele de dinainte. E, dacă alte religii încearcă să-i consoleze pe cei rămaşi în viaţă şi să le aline suferinţa, ortodoxia e parcă făcută să stoarcă lacrimi. Nu eşti tu suficient de îndurerat c-ai pierdut pe cineva apropiat, hai să ne mai lamentăm puţin şi să căscăm urechile la ce-are popa de zis. Pentru că heeei, popa în continuare are multe de zis. Să i se facă un talk show!

Pupatul. Ortodoxul simte nevoia să pupe ceva. Dacă nu poate să pupe icoane, atunci pupă mortul. Există un pas în tot acest circ când trebuie să pupi mortul. Poker face. Probabil că tot deşteptul care-a propus ideea promenadei a venit şi cu inovaţia asta şi-a zis: “acum, ştiţi ce-ar fi mişto? Ca să mai animăm puţin atmosfera, să ne ridicăm pe rând şi să pupăm mortul! N-ar fi grozav?”. Ba da, grozav de creepy! Dacă cineva pe lumea asta vrea să pupe un mort, să-l pupe, dar să nu facă din asta un must have al sezonului, că, pe bune, e prea de tot chiar şi pentru Lady Gaga.

În România, nici să mori nu poţi. Atâta ipocrizie, atâta circ, rareori vezi laolaltă. Nu există decenţă. Nu există bun simţ. Nu există măsură. Există doar exagerare, emfază şi primitivism. Tot nu înţeleg cum oameni raţionali încă mai recurg la asemenea obiceiuri, motivându-şi alegerea cu “aşa e bine să faci”. De ce e bine aşa şi nu rezervat, calm, sobru, aşa cum se presupune c-ar trebui să fie o înmormântare? De ce să avem un clişeu pe care să-l aplicăm tuturor înmormântărilor? De ce să nu ne-amintim de cel dispărut aşa cum a fost el? De ce să nu existe un moment în care fiecare să spună câteva cuvinte despre omul ăla? De ce personajul principal trebuie să fie o tradiţie stupidă şi înapoiată şi nu omul ăla de care te desparţi pentru totdeauna?