Lungul nasului în blogosferă

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 Google+ 0 Email -- Filament.io 0 Flares ×

Nu ştiu dacă în societatea românească lungul nasului, ruşinea, decenţa, conştiinţa propriilor limite, statul la locul său au fost vreodată la modă. Sau, dac-au fost, a fost o modă trecătoare care n-a durat mai mult decât pantofii cu talpă “Andre”. Dacă vrei o radiografie a poporului român, aruncă un ochi în blogosferă. E un fel de miniatură care poartă în ea toate tarele “ţării contrastelor” “mereu surprinzătoare”.

Pe lângă oameni cu peniţă, ale căror texte şi-ar găsi loc “pe bune” în orice publicaţie de soi, dai peste tot felul de indivizi şterşi, care abia au învăţat să se iscălească, dar au pretenţia că scriu articole de opinie, care-ţi explică felul în care Obama ar trebui să trateze politica externă a SUA, indivizi pentru care lucruri elementare de cultură generală sunt mistere de nedesluşit.

Dai peste tot felul de fetiţe care nu excelează nici prin inteligenţă, nici prin frumuseţe (aş putea spune că din contră, dacă nu v-aţi supăra pe mine), care au impresia că desluşesc tainele universului. Sau că, atunci când se aştern la scris în faţa calculatorului, lasă în urma lor o dâră de cunoaştere, analize, comentarii, dezbateri, pun probleme esenţiale, conduc la exterminarea unei boli incurabile sau măcar a foametei pe pământ.

Dai peste tot felul de fetiţe care s-ar încadra perfect în tipul casnicei cu batic legat la spate şi capot impregnat cu miros de ceapă prăjită, şosete flauşate care le-alunecă pe gleznă în jos, mototolindu-se spre vârf şi atitudine arţăgoasă, băgăcioasă, mereu gata să te pună la punct.

Ultima dumă care mi-a fost povestită: “m-am hotărât să investesc în brandul personal”.

[Vă ofer răgazul de-a vă reveni din şoc.]

În ce?! În “brandul personal”?! Mă scuzaţi, dar poate aveţi un “n” în plus şi nu vă daţi seama. De fapt, “n-ul” este singurul lucru care vă prisoseşte. Daţi-mi voie să vă contrazic. Sunt EXTREM de puţine personalităţi în România despre care se poate spune că au un brand personal. Sunt oameni care investesc în propria imagine de ani de zile. Oameni care chiar au un talent, o carieră, un cuvânt de spus într-un domeniu, altul decât împăturitul plăcintelor sau al moliciunii firelor de tort şi despre care tot nu se poate spune că au un brand personal. Oameni cu echipe de PR în spate, cu strategii de promovare ca la carte, cu reputaţie, care se chinuie să-şi clădească imaginea prin fiecare act public. Poate nu ştii ce-i acela un brand şi-atunci nu ma vad eu în măsură să-ţi explic, dar există cărţi, site-uri de specialitate care îţi pot oferi un mic indiciu. În plus, fiecare dintre aceste personalităţi se pricep sau ştiu să facă ceva la un nivel foarte înalt şi în jurul acestei experienţe construiesc pârdalnicul de brand personal. În schimb noi, dacă avem un blog şi scriem pe el cu cel puţin o dată pe zi mai des decât ar trebui, ne şi visăm mari formatori de opinie, ni se şi pare c-avem ce împărtăşi celorlalţi şi, mai ales, că ceilalţi au ceva de învăţat din balivernele noastre.

Pentru toţi cei care nu-şi văd lungul nasului, n-am decât atât de spus: “ne sutor ultra crepidam“. Pliniu cel Bătrân povestea cum un cizmar critică sandaua unei statui, opera unui mare sculptor. Sculptorul având încredere în opinia de specialist a cizmarului asupra sandalei o modifică după indicaţiile acestuia. Dar cizmarul capătă curaj şi-ncepe să critice apoi şi alte părţi ale sculpturii. La care sculptorul îi dă replica genială: “ne sutor ultra crepidam!”, adică “cizmare, nu mai sus de sanda“. Cu alte cuvinte, nu te-apuca să vorbeşti despre ce nu ştii. [Auzită la cursul domnului profesor Dinu, rememorată în varii situaţii de atunci, recitită de curând şi pe blogul lui Camil.]

Câte branduri personale cunoşti în România? Dar în blogosferă? Îi vrei la Steaua?