London, baby! (V)

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 Google+ 0 Email -- Filament.io 0 Flares ×

Urmeaza episodul 5 si ultimul, din epopeea londoneza a celor doua prietene, Ancan si Maldita. Pentru ca primele patru episoade s-au bucurat de succes, sa nu va mirati daca vom fi intrerupti din cand in cand de momente publicitare. Companiile, innebunite, n-au putut rata o expunere de o asemenea amploare, astfel incat si-au retras aparitiile de la “Vocea Romaniei” si “X Factor” ca sa poata investi cum se cuvine in Maldita.ro.

A patra zi am petrecut-o la cumparaturi. Nimic interesant sau amuzant la acest capitol. Tot ce putem dezvalui este faptul ca s-a lasat cu repetate drumuri acasa pentru a deserta desaga cu pantofiori, puloverase, rochite si izmenute. Seara, am trecut printr-o proba de foc, demna de o emisiune dedicata pe Discovery: cum inghesui in troller de 10 ori mai multe chestii decat aveai la venire.

A cincea zi, insa, s-a soldat cu momente de un penibil rar, cum numai la Vacanta Mare mai vedeai prin 94, cand Ancan inca nu pornise in picioare.

Aveam avion la 11 dimineata. Drumul pana la aeroport dura intre o ora si o ora jumate, fapt care a declansat ciocnirea civilizatiilor. Civilizatia ancaniana considera ca putem ajunge rapid la aeroport, probabil printr-o metoda deprinsa de la bunicul Costel de la Galati, tech savvy, dotat cu laptop, wireless, mobil si, in curand, servere care vor gazdui site-urile Guvernului American. Civilizatia malditiana, neincrezatoare in metoda nepatentata a bunicului de a te deplasa summa cum diligentia, a insistat sa pornim la drum dimineata devreme, in zori, cand se crapa de ziua, cand se-ngana ziua cu noaptea. Pana la urma, insistentele civilizatiei malditiene au biruit.

Ne-ntalnim la Pret a Manger, in buna vecinatate a statiei de autobuz de unde urma sa luam rata pan’ la Lutton. Ancan era un personaj. Un personaj cu geanta pe umar, troller târâş, sacosa peste alte sacose care adaposteau toate bulendrele insusite cu o zi inainte. Un personaj care, pentru a nu irosi locul din bagaje, s-a infofolit ca o baba Dochia a timpurilor moderne. Era aceasta Fefeleaga cu straturi-straturi de pulovere, pardesiuri, geci si parpalace, din care ieseau doua picioare pimpuite cu cizmele obligatorii intr-o dimineata de inceput de octombrie. Io aveam un troller care statea sa crape si-o sacosa in care-mi tineam geaca. Paltonul, de asemenea obligatoriu intr-o dimineata de inceput de octombrie il tineam pe mine. Din bun simt, oamenii din statie nu s-au holbat decat juma de ora la cele doua aparitii exotice care, sufocate de sifonierele de haine pe care le purtau pe ele, mai gaseau totusi puterea nu doar sa zambeasca, ci si sa hohoteasca. Fapt care ducea la noi naduseli.  Momentul culminant insa l-a reprezentat iluminarea lui Ancan care, intr-un moment de genialitate sinonima cu evrika si-a dat seama ca biletul care-i asigura un loc in autobuz salasluia la fundul trollerului inchis cu atata truda cu o seara inainte.

La desfacere, trollerul s-a facut acordeon. Un teanc de haine inalt cat Big Ben-ul a scos capul din bagaj, de parca era pe arcuri. Nu stiu cum reusise Ancan sa videze atatea catrafuse, dar cert e ca s-a bucurat de maxima mea apreciere. Biletul trebuia gasit cu maxima repeziciune, dat fiind faptul ca daca ratam autobuzul, ratam si avionul. Iar banii pe care-i mai aveam abia daca ne-ar fi putut asigura o plimbare cu metroul, deci, pentru un bilet de avion trebuia sa ne scoatem la vanzare cele achizitionate cu o zi inainte.

– Unde l-ai pus?

– E la fundul trollerului, intr-o geanta maro.

Nici intr-o calatorie spre centrul Pamantului n-am fi trecut prin atatea straturi. Am forat insa cu incapatanarea lui JR Ewing si, pana la urma am curmat suspansul calatorilor din statie, exclamand:

– AM GASIT-O! AM GASIT GEANTA MARO!!! AM GASIT GEANTA MARO!!!

Moment in care toata lumea s-a intors in sincron spre geanta maro. Care de fapt era o cizma maro, aflata tot la fundul sarsanalelor. Presiunea era si mai mare. Autobuzul trebuia sa ajunga din clipa in clipa, iar Ancan nu-si gasise inca biletul. Era o situatie de criza. Scotoceam ca politistii dupa Elodia. Nenorocita de geanta maro nu-si facea aparitia. Si-au facut in schimb aparitia sutiene, chiloti, strampi si alte accesorii femeiesti, care au mai dezmortit publicul spectator inca adormit. Cu 30 de secunde inainte de sosirea autobuzului, Ancan a scos triumfatoare geanta.

Pe fundal, a inceput sa cante asta:

Trecute de toate naduselile, ne-am vazut urcate in autobuz.

Unde am dormit pana cand un copil a inceput o simfonie a scancetelor care sa fi tot durat circa o jumatate de ora.

La aeroport, am realizat ca n-am printat foaia de zbor obligatorie si, pe care daca nu o ai, platesti amenda. O amenda de 15 lire, cam toti banii nostri. Hai sa vedem ce-o sa iasa.

Ne asezam frumos la coada la check in, unde ne astepta un asiatic. Ancan, sigura pe ea, imi sopteste:

– Prieteno, sa fii prietenoasa cu asta, ca la cum arata, nu cred ca i-a zambit vreodata vreo fata si sigur scapam de amenda. Uita-te la mine.

Si dusa spre check in a fost. Ma uit la ea, numai un zambet. Se uita la asiatic ca la George Clooney altoit cu Eddie Cibrian. Falfaia Ancan din gene, de-mi venea sa-i dau geaca mea lu’  Bruzli, sa nu-l traga curentu’. A venit si randul meu. Ancan m-a prezentat cu o naturalete de parca facuse gradinita cu Bruzli.

I-am marturisit rusinata ca n-am cartea de zbor printata, m-a certat un pic si mi-a remintit ca amenda e de 15 lire, dar, vesti bune, nu m-a pus s-o platesc. A mentionat insa ca am devenit subiect de poveste pentru el. Bla-bla-bla. Mersi, Bruzli, binecuvantat fie kung fu-ul si jujitsu!

Si spre Starbucks ti-e drumul! Asteptat circa o jumatate de ora dupa avion, prilej pentru Ancan sa-mi scoata ochii c-am trezit-o cu noaptea-n cap sa prindem avionul si uite, acum, cat trebuie sa asteptam. Yadda-yadda-yadda.

In fine, ca sa n-o mai lungim, urcam in avion. Ancan imi marturiseste ca-i e frica de decolari ca mie de tamaie si ca ma roaga sa ma lase sa ma ia in brate cand se-ntampla. Cine ma cunoaste stie ca nu-mi plac apropierile fizice, cu-atat mai putin dimineata, cand oricum sunt ursuza, dar sa facem o exceptie. Ancan nu glumea. La decolare, m-am pomenit cu ea toata incolacita pe mine, de n-o mai dezlipeam nici cu ranga.

– Ancan, da-te jos de pe mine!

Ea nimic. Tipul care statea pe acelasi rand cu noi mustacea.

– Ancan, da-te jos de pe mine!

Si-mi zice:

– Prietenooooo, mi-e fricaaaaa. Lasa-ma sa te tin in brateeee.

– Dar la dus ce plm ai facut? C-ai zburat singura.

– Am luat-o in brate pe femeia de langa mine.

– Pe femeia NECUNOSCUTA de langa tine?

– Da. Nu-ti dai seama? Asa pot sa-mi fac prieteni.

– Sau poti sa pierzi prieteni daca nu te dai joooooos de pe mineeeeeeeeeeeeeeeee!

Si s-a dat. M-a asigurat ca n-o sa uite prea curand si ca sunt un om rau. Speram sa-l ia in brate pe tipul de langa. Nu s-a incumetat.

La scurt timp, Ancan a adormit cu capul pe umarul meu, cu gura intredeschisa. Zzzz. Xxxx. Torcea.

Aterizarea, prilej de aplauze. Am facut opinie separata si ne-am simtit superioare cand Ancan a postulat ca probabil suntem singura natie care aplauda. Ha-ha-ha, ce prosti sunt astia, ce destepte suntem noi. Hai sa nu ne imbulzim cu ei, ca vitele, sa coboram din avion. Avem timp berechet. Si ne-am asezat la o tacla, doua, trei, patru. Pana cand auzim o voce nu tocmai prietenoasa:

– Va rugam sa va grabiti.

Ridica Ancan privirea, scruteaza zarea, zarea goala. Numai noi mai eram in avion. Membrii echipajului pareau supi. Ne-am strans repede-repede catrafusele, ne-am facut cruce cu limba-n ceru’ gurii sa nu fi uitat ceva in aeronava si-am luat-o la fuga pe scara-n jos.

A journey to remember.

The End.