Povestea nu se termina decat cu o nunta. Una fastuoasa, care dureaza nu mai putin de trei zile si trei nopti, cu mii de invitati si ulcele de vin date peste cap. Dupa care se traieste intr-o maniera fericita, pana la adanci batraneti.

Asa suntem invatate de mici. Scopul in viata oricarei fetite este prestabilit si, de multe ori, chiar ramane unul singur: punerea de pirostrii pe frunte. Fara verigheta, viata e pustiu. Iar daca indraznesti sa treci de 25 si sa nu devii Prometeu incatusat, esti trimisa la vrajitoare, ti se descanta si ti se cer probe de urina pentru a identifica problema. Pentru ca trebuie sa fie ceva in neregula cu tine. Urechile se inchid cand incerci sa le explici ca poate nu esti “marriage material”, ca poate nu l-ai gasit pe ala cu care sa-ti petreci vesnicia, ca poate vrei intai sa ai casa cu gradina si-abia mai apoi sa te-asezi la ea.

De copii fara act la primarie nici nu incape vorba. Bastarzi ne trebuie noua? se intreaba amatorii de telenovele si varsatorii de lacrimi la “Titanic”.

M-apuca miliarde de draci cand aud intrebarea: “cand va oficializati relatia?”. Cu ce-ar putea s-ajute oficializarea asta? Cu o masina luata cu banii de pe nunta? Cu doua zile de circ si tambalau la care esti nevoita sa te pupi pana-ti jupoi fondul de pe ten cu sute de necunoscuti?

Da, nu e obligatoriu sa fie cu circ si tambalau, mi-ati mai spus. Dar cu ce poate ajuta hartia o relatie? O legitimeaza? In fata cui? E nevoie de probe ca iubirea depaseste cel de-al noualea cer? Pentru cine? Pentru participanti sau pentru public?

Eu intotdeauna am fost mai cu dosu-n sus si m-am opus cutumelor instinctiv. N-o sa ma schimb acum, la batranete. Si, nici ganduri maritale n-am. Cum nu prea am certitudini, am doar o intrebare: daca-i chiar asa happy end casatoria asta, de ce pune capat povestii? Asta a fost?

The show must go on, asa am auzit.