Profei mele de franceza din liceu cutez sa cred ca ii eram foarte simpatica. Nu numai pentru ca eram un elev stralucit (yes, yes), ci si datorita nastrusniciei mele nedomolite de canoanele scolastice. O femeie sobra, extravaganta in tinute, extrem de retinuta in emotii, cu un aer mai degraba nobil englezesc, placut aroganta, foarte inteligenta. Rareori o vedeai zambind. Io, glumeata si inoportuna cum ma stiti. Ha-ha-ha, hi-hi-hi, mai ales cand nu era cazul.

La una din orele noastre de conversatie, dezbateam problema fericirii. Profa ne intreaba pe noi, niste copii de clasa a XII-a, daca suntem fericiti.

“Daaaa”, ma trezesc vorbind eu, crezand ca va fi unul prelung, cu toata clasa, in cor, ca la gradinita. Daaaaa.

In jur, liniste si priviri piezise. Ridic doua sprancene. Profa isi coboara ochelarii pe nas:

“Daniela, esti fericita?”

“Oui.”

La varsta aia, aveam tot ce-mi trebuia, ba mai mult decat atat, avand in vedere ca tocmai ma pupasem cu C, si, practic, 90% dintre implinirile pe cincinalul 2000-2005 erau bifate. :) Luasem locul I la romana pe judet, la franceza un modest III, parca. Ce sa mai, daca intram la facultate, imi ceream sezlong in Olimp, asa de tare ma simteam. Cu alte cuvinte, lumea avea un singur buric: io. Pac-pac! Agheazma mica, agheazma mare.

“Stii ce spunea Eminescu?”

“Memento mori?”, intreb eu, funny cum ma stiti. :|

Profa n-a zambit.

“Numai prostii sunt fericiti. Asta zicea.”

Colegii au ras. Am ras si eu.

Nu stiu daca are dreptate. Si azi ma consider un om fericit. Si prost, dar doar din cand in cand. De gust. Doar ca azi motivele fericirii de ieri ma fac sa zambesc condescendent.

Inclin spre Twain: “Sanity and happiness are an impossible combination.” :))

Pe voi ce va facea fericiti ieri? Dar azi? :)