Pe vremea cand stiam totul si restul lumii nu stia nimic, cam prin liceu asa, cadeam deseori in admiratii nemarginite si patimase, duceam idolatrizarea omului de geniu pana la fetisism. Ma bulversa in asemenea hal ultima descoperire, incat imi schimbam radical perspectiva asupra artei si chiar a formei.

Si, pentru ca in vremurile alea eram copilul rasfatat al imperiului clasei noastre, printr-un acord tacit al profesorilor, imi arogam libertati cu nonsalanta. Cu foarte putine directive externe, mi-am format singura conduita lecturilor: deloc unitara, uneori minutioasa pana in maruntaiele biografice ale autorilor, iar alteori superficiala si necrutatoare in abandon.

Primul soc cultural l-am trait printr-a noua, cand, prin intermediul unei prietene, m-a izbit violent un citat din Giovanni Papini, care ma bantuie si azi, si pe care cred ca il pot reproduce din memorie:

“Daca veti continua sa credeti ca sunt un om sfarist, va trebui cel putin sa acceptati ca sunt sfarsit pentru ca m-am apucat de prea multe lucruri si ca nu mai sunt nimic, pentru ca am vrut sa fiu totul.”

I-am terminat de citit cartea atat de amar si cu atata deznadejde, incat mi-a fost cu neputinta sa evit o scurta perioada cvasi-depresiva, radicala, cu o descumpanita constiinta a propriilor limite intelectuale.

Eliade era prea asemanator lui Papini, incat  sa ma farmece la momentul ala, asa ca a urmat obsesia pentru Nietzsche. Cu religia nu m-am avut bine decat pana printr-a saptea si, cu cat cresteam, cu atat deveneam mai pornita impotriva  tuturor manifestarilor bisericesti, in pofida existentei celor doi unchi preoti. Scriam proza scurta abstracta, imi intindeam antenele prin operele existentialistilor, mi l-am apropiat pana la rudenie pe Sartre si l-am privit respectuos pe Eminescu, dar niciodata cu patos.

Eruditia lui Calinescu mi-a trezit complexul specializarii. Ma ambitionasem sa stapanesc un gen literar, dar gaseam foarte dificil sa-mi limitez lecturile. Asa ca am reinceput de-a valma.

Obsesia pentru Nichita, perpetuata pana aproape de zilele noastre, tin minte ca m-a lovit intr-o noapte. Nu puteam sa dorm si-n background imi recitam fara sa constientizez strofe dintr-o poezie:

“Lasa-te pe somnul meu, tu vis frumos,

cade-mi tu în gura mea uscata

rosie cireasa dintr-un chiparos,

zâna inventata!”

A doua zi, m-am oprit la biblioteca. I-am luat volumele de poezii, le-am citit like there was no tomorrow. Am simtit ca viata mea se ilumineaza “sub ochiul tau verde la amiaza, /cenusiu ca pamantul la amurg / Oho, alerg si salt si curg.” Ma uitam la ziua de ieri cu mila. Nu concepeam ca am trecut-o fara sa fi respirat nichitian. Nu concepeam. Ii memoram fara efort poeme intregi, de la “Imbratisarea“, pana la “Elegii“. I-am strabatut proza scurta la fel de uluita de imaginar, de jongleria cuvintelor. Bouche bee. De la Nichita am invatat, pe langa incredibila fiziologie a sentimentelor, ca topica fixa si banalul nu-si au rostul in literatura. Si chiar nici in vorbire. Am invatat ca poti lua cu mana un cuvant, sa-l muti intr-un capat de fraza si brusc totul sclipeste altfel.

Tot Nichita mi-a deschis generozitatea sentimentala. Pe care am practicat-o apoi timp de 5 ani, fara intrerupere. In Nichita imi gaseam echivalent la orice stare. Am recitat in gand, in vecinatatea unui secund “Aş fi vrut să te păstrez în braţe / aşa cum ţin trupul copilăriei, în trecut, / cu morţile-i nerepetate / Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.“

Dali mi s-a parut materializarea in pictura a poeziei lui Nichita. Tot ce reusea ploiesteanul sa construiasca din cuvinte, reusea figuerasianul sa redea in culoare. Fantastic mi s-a parut. Iar eu sunt intotdeauna gata pentru un nou elogiu adus nebuniei. Mi-a placut la Dali impertinenta ludica a modului in care isi trata contemporanii. Eu sunt un geniu, pot sa port clopotei si mustata rasucita, asa ca fuck off!

Napoleon, Beethoven, Edison (stiu, de necrezut:)) ), Cezar, Socrate, romantati sau nu, toti au dat o dalta in marmura personalitatii mele. Si cati or mai urma?

Pe vremea cand stiam totul, ma vedeam critic literar. Acum, cand stiu ca nu stiu nimic, ma vad unde nu m-am vazut niciodata.