Elementar, Ritchie, elementar

Am naravul de a ma aseza in primele randuri la cinematograf. La noi la tara asa e. Tre’ sa stai in fata. Prima oara cand am comis-o, a fost la Patimile lui Cristos. Am stat fix in buza ecranului. Ca sa citesc subtitrarea, faceam miscarea aia din cap ca la tenis si-mi stergeam sangele de pe fata la fiecare lovitura de bici. Acum, am fost mai cumpatata si m-am asezat in randul al doilea.

Sherlock Holmes 2009. L-am vazut intaia data la Nihasa Multiplex. Nu m-a impresionat. Poate si din cauza retinerii mele in privinta barbariei lui Ritchie, mascate intr-o pretinsa ironie fina. Si nici acum n-am fost fascinata, dar mi-a placut ingrozitor de mult compania si amplasamentul: Sindicatul Fetelor Misto Hot City, respectiv AFI Palace Cotroceni.

Robert Downey Jr interpreteaza un Sherlock fizic, ciuntit de finetea si de umorul cu care ne viciase Conan Doyle. Gandit pentru epoca post-vandamiana, este “just another Guy Ritchie movie”. Pumni, oase rupte, decoruri intunecoase, mizerie, decadere, golanie si mistocareala. Le stim, multumim frumos, ne-am uitat si la SNATCH, si la Rock n Rolla, si la Lock Stock.

Am impresia ca domnul Madonna s-a entuziasmat atat de tare in jurul schemei cu alternarea planurilor temporale, incat nu se poate abtine sa n-o readuca in discutie in toate filmele sale. E ca un copil care-a descoperit strambatura care-i face pe adulti sa rada.

Dar acum ne prezinta mandru o alta gaselnita: reluarea precede faza. E? Ce ziceti de asta? Ne aflam in situatia in care ni se explica secventa ce va sa vie. Sherlock se lupta cu o matahala de doua ori cat el, dar, fiind atat de agil la minte, isi calculeaza cu minutiozitate fiecare miscare. Ritchie simte nevoia sa se mai umfle o data in pene si ne da mura-n gura: “uite, eroul meu va face asta, asta, asta si asta. Dar voi nu va veti prinde, pentru ca sunteti usor cretinei, asa ca va anatomizez dinainte totul.” Parca-l vad cum se prapadeste de ras in scaunul lui negru de regizor.

Nu lipseste nici celebrul motiv David si Goliat. De cateva ori, Sherlock e nevoit sa se lupte cu un urias, imposibil de pus la pamant, abrutizat, rezistent la gloante si pumni in cap, dar fin cunoscator de franceza. De ce? Nu-mi dau seama. O fi o antiteza? O fi funny? Sa rad, sa nu rad…

Ciuntit de eleganta, Downey face ce stie el mai bine: salveaza un film, printr-un rol care nu-i prea lasa loc de-ntors. Sclipirile geniale sunt puse in umbra de forfota, agitatie, bataie si golaneala.

Poate ar fi fost mai bine daca Sherlock ramanea la nivelul detectivului genial, de un calm englezesc, avandu-l alaturi la bine si la greu pe dedicatul si cumpatatul Watson.

Sau poate ca tocmai in asta consta farmecul filmului. Intr-un Sherlock cu pacate lumesti, vesnic mahmur si cu inima sangeranda dupa frumoasa Irene Adler.

PS: Sala VIP unde ne-au cazat e minunata. Nu numai ca e intima ca un cinematograf regal, dar are scaune startrekiene, care-ti indeplinesc orice dorinta. Mai vreau.