Dumnezeu exista. Si ma uraste!

N-ai zice ca in mileniul supralicitat in filmele SF ale secolului trecut, calatoria si-ar fi pastrat izul initiatic donquijotesc. Daca pentru monsieurii pasoptisti asternerea la drum era invaluita in mister, emotie si necunoscut, azi, in trei ore esti pe Champs Elysees si nici nu e nevoie sa-ti indatorezi stranepotii in banca. Incertitudinea destinatiei a fost complet anihilata de programe de voiaj precise, iar placerea calatoriei in sine este redusa la nevoia de a ajunge dintr-un punct in altul, pe calea cea mai scurta si mai usor de parcurs.

Asta, doar daca nu alegi sa calatoresti in Romania. In tara de la marginea Marii Negre, calatoria, fie ea cu trenul, autobuzul, metroul sau cu bacul, este intodeauna prilej de testare a limitelor fizice si psihice. Iar daca punctul tau de plecare A se confunda cu Bucurestiul, iar punctul de destinatie B este situat intre limitele geografice ale Olteniei, ne aflam deja intr-un melanj intre Cervantes si Eugen Ionescu.

Eram un calator fericit si norocos. Primeam intotdeauna bilet in compartimente goale in care puteam sa dorm, sa citesc sau sa deschid geamul si sa-mi aerisesc creierii!

Pana in clipa in care i-am dorit moartea lui Urs Meier. L-am maniat pe Dumnezeu, care mi-a aruncat din barba blestemul duhorii. Pe unde ma duc, pe acolo ma urmareste. Daca in tren, autobuz, metrou sau bac urca un imputit, slinos, urat mirositor pentru care apa e mister de nedescifrat, el se aseaza LANGA MINE!!! Invariabil, in partea din care vine curentul, astfel incat duhoarea pe care o emana sa-mi distruga mugurii olfactivi si sa mai put si eu vreo doua zile dupa ce am stat langa el.

In tren, la fel. Unde ma asez, hop si jegosul! In ultimul drum spre Eterna Terranova, m-a mancat in cur sa nu stau pe locul meu, ca de! mai erau trei persoane in compartiment, iar printesele au nevoie de intimitate cand citesc Dilema si nu se cadea sa ma amestec cu clasa de jos, ignoranta intr-ale fenomenologiei spiritului. Asa ca mi-am ales compartiment gol, cu sase locuri numai si numai pentru mine si Codrut, prietenul meu imaginar. Atat de incantata de mica mea capsula antisociala, deja imi faceam planuri de redecorare. Eram convinsa ca ghinionul duhorii companionilor de calatorie mi se sparsese si ca urmeaza alti sapte ani de prosperitate si aer curat.

Gresit. Rastignitul nu uitase de gandurile funebre indreptate impotriva lui Urs Meier. Furia Domnului se intorcea, aducand cu ea cinci tiganci cu fuste lungi, inflorate, cozi impletite de Heidi, fetita satrelor, burti supraetajate si grai din ramura limbilor hinduse. Trecand cu fantastica usurinta de la marati la gujarati si bengali, si-au intins papornitele si straturile adipoase peste tot teritoriul meu proaspat cucerit.

Cu lacrimile innodandu-mi-se in barba, incepusem sa-mi fac planuri suicidale, alegand o metoda practica si nedureroasa. Nu mi-am dat seama ca oricum voi muri incet din cauza sudorii emanate de subtiorile lor neepilate si mustind de unsoare. Doamna din stanga, aflata in conflict deschis cu apa si sapunul, statea sa fete. Asa ca a poftit la apa mea. I-am inmanat-o zambind fals pe toata, rugandu-ma fierbinte sa nu pofteasca si la geanta mea.

M-am concentrat la conversatia lor prolifica si galagioasa, sperand ca o sa pot descifra unde vor cobori. Cum cunostintele mele de punjabi sunt comparabile cu cele de fizica nucleara, nu am putut decat deduce ca se purta o discutie aprinsa despre Ereignis si Dasein.

Apare nasul, un Mesia fulgurant, a carui sosire am asteptat-o ca pe ziua de shopping. Destinul meu parea ca luase o noua turnura. Stimabilele companioane, desigur ca nu aveau bilet, simpla lor prezenta fiind un omagiu adus CFR-ului. Nasul, un tip pirpiriu si timid, usor trecut de 40 de ani a indraznit sa le solicite legitimatiile de calatorie. Acestea lipseau cu desavarsire. Nu si scuzele, care abundau: de la “venim de la biserica” la “nu mai am nici un ban”. Pesemne ca erau misionare care propovaduiau cuvantul Domnului si care nu-l pizmuiau pe Urs Meier. Aproape rusinat de scandal, nasul le-a iertat, multumindu-se cu 24 de lei pentru cinci persoane. Smulgandu-le promisiunea ca vor cobori la prima statie, le-a luat cu el, in primul vagon.

Nici daca in tren ar fi urcat insusi Freddie, flancat de Brian May si Roger Taylor, si mi-ar fi spus ca a scris “Love of My Life” gandindu-se la mine nu m-as fi bucurat mai mult. Mi-am sters lacrimile de fericire si  am izbucnit intr-un pascalian “Foc! Foc! Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacob exista! Nu al filosofilor si al artistilor!” Mi-am intins piciorusele si m-am cufundat in vechile dileme, gandindu-ma la reintalnirea cu Maxi Me.

Oh, bucurie efemera! De ce ma lasi sa gust din fructul tau inselator?! Locvacele tiganci se intorceau. De doua ori mai galagioase, de doua ori mai bilingve, insa la fel de odorizate, inghesuindu-si halcile prin culoarul virgin. Am blestemat ziua in care am pus bazele prietesugului cu Sssssimina, jurandu-mi ca data viitoare cand destinul imi scoate in cale o isterica dubioasa si judgemental s-o las pe alta data.