(ATENTIE! Acest articol este scris sub influenta melancoliei si trebuie tratat ca atare.)

Asa de tare au naclait unii “Emotie de toamna”, ca nici nu-mi mai vine sa recunosc ca fu poezia mea preferata. De cand compunerile cu invariabilul titlu impus “Toamna” au iesit din trend, ma trezesc abia pe la mijloc de septembrie ca s-a dus mai dus o vara…

Azi-dimineata, cum mergeam cu ochii carpiti de somn, fantazand la o cana de cafea cu guler gros de lapte, am calcat o frunza uscata. Ca o madlena aurie si crocanta, mi-a resuscitat mental toate finalurile de Vacanta de Vara.

Cu miros de ardei si vinete coapte, cu muste impertinente care dau tarcoale borcanelor de bulion, cu nuci in mantale verzi si zemoase, cu “La Medeleni” recitita pentru a nu stiu cata oara, cu focuri mocnite si fum inecacios, cu drumuri batatorite si prietene guralive de-a stanga si de-a dreapta, cu inconstienta certitudine a statorniciei timpului, cu apusuri de soare sarbatorite cu fructe mancate direct din pom.

Pe vremea cand purtam ghiozdan patrat ca un pachet de tigari si singura angoasa erau ecuatiile nerezolvate, eu de acum eram imaginata la Paris, luandu-i interviu unui Zidane premeditat. 

Cri-cri-cri, toamna gri…