Sufar de sindromul Peter Pan. Desi buletinul imi spune ca sunt “om mare”, am obiceiuri si trairi de copil. Mi-am oprit maturizarea, din proprie vointa, pe la 15 ani si nu cred c-o sa parasesc prea curand aceasta varsta a spiritului.

Vara de vara, o saptamana sabatica o am rezervata intoarcerii in pseudo-urbea natala. Retraiesc la nesfarsit si fara a da semne de satietate senzatii si experiente deja probate, reconfortante si creatoare de dependenta. Orice-ar fi, aici imi e bine. Drumul spre casa celei mai vechi, mai dragi si mai asemanatoare prietene imi confera sentimentul de intoarcere in timp. Parfumurile ce razbat dinspre straturile cu flori care flancheaza trotuarul sunt aceleasi: petunie si regina noptii. Doar gardurile vecinilor par mai scunde si mai innegrite de vreme.

Nu s-au schimbat decat chipurile celor care ies seara de seara la terasele din mini-centrul orasului, la o Cola de 3 lei sau o bere cu unul mai scumpa. Bebelusii de odinioara, care ne zambeau din caruturile impinse de mamici sau surori mai mari, au acum varsta pe care o aveam noi atunci. Iar fostii bebelusi, desi crescuti in acelasi oras cu un singur parc si fara semafoare, sunt cu totul diferiti de cum eram noi.

Noi ne rusinam daca dadeam ochii cu cel pentru care aveam o slabiciune, ei isi schimba iubitii si iubitele mai des decat telefoanele mobile. Care telefoane mobile n-apuca sa-mplineasca doua luni, ca deja sunt rebuturi tehnologice. Noi faceam poze cu clasa si cu grupul de prieteni, ei fac sesiuni foto solo in baia de 2m/2 de-acasa, cu wc-ul in background, eventual cu apa netrasa. Noi ne bucuram la trei rochite pe sezon, cu maneci bufante cum Olguta si Monica purtasera printre caisii de la Medeleni, ele au cate o toaleta pe seara, prevazuta cu panorame spre pectorali, fesieri si/sau ombilic. Noi ne innegream gleznele pe lanturile unse ale bicicletelor, ei calaresc motoare huruite si masini cu marca din trei litere si bubuitoare de manele. Noi am avut copilarie pana peste douazeci de ani. Ei au avut pana-n clasa a IV-a, cand au apasat primul “play” pe YouTube.

Perioada asta din viata lor ar fi trebuit sa fie presarata cu experiente trainice, de care melancolic isi vor fi amintit mai tarziu, la pranz, cu colegii din corporatie. Traiesc insa in schimb experiente fast-food, pe prea repede-inainte, intr-un melanj deloc la locul lui de om mare, blazat si trist si copil buimac, energic si usor de impresionat.

Poate-i dubios, dar nu-i condamn. Nu e vina lor c-au ajuns sa se bucure la branduri si cancanuri cum ne bucuram noi la “Sticluta cu otrava” si “Ratele si vanatorii”. Asa au pomenit. Asa au fost invatati. N-au alte repere pentru ca nu li se ofera. Si un copil cu mintea atat de frageda nu-si poate alege cu discernamant idolii si modelele.

La scoala, profesorii buni ori s-au pensionat, ori au plecat din tara. Cine sa-i mai invete ca daca Monica Columbeanu s-a maritat cu un miliardar si i-a mai turnat si-un copil nu-i neaparat sclipitoare? Cine sa-i mai invete ca Becali, chiar daca invarte euroii cu ghioaga de cioban, nu-nseamna ca e genial?

Acasa, parintii cocosati de treburi, ii lasa-n plata televizorului. Noi am crescut cu cheia la gat in fata blocului, ei cresc cu grija chilotilor Biancai Dragusanu si cu sfarcurile tepene ale Innei.

Nu sunt ei de vina ca asa le este prezentata gloria. Cand vezi ca degeaba hipnotizeaza driblingurile lui Messi, ca la stiri tot mai mult spatiu il ocupa telefonul dintre tzatzele Larissei Riquelme, nu-i de mirare ca iau nota de trecere la Bac doar trei dintr-o clasa.

Solutie n-am decat una schioapa. Ma gandesc ca doar parintii isi pot indemna odraslele pe ce drum sa apuce, ca doar ei ii pot indruma spre carte sau spre minge, nicidecum spre calculatorul cu Internet la liber sau spre televizorul imbecalizat.

M-as intreba cum vor fi copiii celor care au acum 15-16 ani. Dar mai bine nu ma mai intreb si-mi vad de treaba.