Io in viata asta nu m-am impacat bine nici cu Biserica (Ortodoxa, Catolica, Protestanta, Anglicana, Scientologica etc.), nici cu “Poetul nepereche“, “Luceafarul poeziei romanesti“, “Poetul national” si alte pseudonime laxativice, inventate de profe de romana cu coc, exces de blush in obraji si ochelari supradimensionati.
Cu Besareca e simplu – nu crez. Si chiar daca, printr-o minune dumnezeiasca, s-ar pogori Duhul Sfant asupra mea si m-ar izbi misticismul mai rau ca pe Blaise Pascal, tot n-as fi in stare sa cred ordonat. Adica sa ma organizez in rugaciuni si spovedanii cu aproapele sau departele meu, sa pup icoane dupa toate babele sau sa tin post negru cu zilele. Ma scuzati, nu e genul meu. Daca o sa ard in iad pentru asta, sper ca macar smoala sa fie pentru ten uscat.
Cu Eminescu e si mai simplu – e supralicitat. Daca nu mi-l bagau pe gat din grupa mijlocie pana la Bac, poate l-as fi inghitit azi fara noduri.
Dar nu valoarea lui poetica (incontestabila de altfel) face subiectul acestui articol. Dadu strechea in Liga Scriitorilor din Romania si ii cere Patriarhului sa-l canonizeze pe Eminovici. Pentru Costin, sa-l faca sfant. Liliiiiii!
Adicatelea sa se inchine toate babili la dansul?
Cum motiveaza inaltii cugetatori:
1. “Din poeziile sale razbate spiritul national-ortodox.”
O la la! Dar Vasile Voiculescu ce-are? Dar St. O Iosif? Dar Radu Gyr? Dar Tudor Arghezi, care btw, scrise PSALMI!
2. “Se trage dintr-o familie ortodoxa.”
Ei, na! Hai ca asta-i culmea! Si eu ma trag dintr-o familie ortodoxa. Asta chiar e un argument? Daca da, atunci astept sa fiu canonizata, laolalta cu celelalte milioane de romani ortodocsi. Plus ca m-am nascut in aceeasi zi (nu si in acelasi an ) cu Maica Domnului, 8 septembrie. Pe langa 15 ianuarie chiar am un atu in plus.
3. “A scris multe poezii cu tema religioasa.“
Da, o gramada. Mai ales cand religia nu e cea ortodoxa, ci un amalgam de viziuni filosofice, de la cele orientale pana la Schopenhauer.
Sa nu uitam ca “Poetul nepereche” nu era mare amator de credinta in turma. Ba mai mult, exista o multime de alti poeti cu adevarat mistici care chiar au scris poezii cu tema vadit religioasa. Am enumerat mai sus o mica parte dintre ei.
Din cate stiu eu insa, pentru o canonizare e nevoie de ceva mai mult decat atat. Spicuiesc cateva dintre conditii:
1. Sa moara pentru credinta. NU e cazul.
2. “Marturisirea neinfricata a dreptei credinte in fata oricarei amenintari, indiferent daca aceasta atragea moartea sau exilul, inchisoarea sau alte suplicii suportate cu barbatie eroica.” NU e cazul.
3. “Viata sfanta, viata fara prihana, insotita de faptele milei trupesti si ale milei sufletesti, cea mai inalta traire morala si religioasa.” Veronica Micle, femeie maritata, stai jos! Nu ti-ar fi rusine? Deci, NU e cazul.
4. “Lupta pentru apararea dreptei credinte, care trebuie sa fie facuta cu toate puterile pentru triumful Ortodoxiei“. NU e cazul.
5. “Nestricaciunea trupului dupa moarte.” Nu se stie.
Prin urmare, ne inchinam si la Misu? Ca la Fane o facem deja…
Multe mi-a fost dat sa visez. De la diavoli care-mi retezau picioarele si pana la Michaeli Jacksoni prezenti in Drobeta Turnu Severin, cu cinci palarii pe cap, puse una peste alta, ca Papa din poezia lui Misu Eminovici.
Dar urmatorul vis le-a intrecut pe toate. Se facea ca eram in Spania, unde ninsese. Doar ca era o zapada calda (:|) si eu ma puteam plimba in voie in sandalute spre toate magazinasele de pe strasse (sau calle ca eram in Spein). Si cum topaiam eu asa din magazinas in magazinas, umplandu-mi bocceluta care cu Zare, care cu Mango-uri, care cu H&M-uri, mi se iteste in cale Proteveul meu cel mult iubit. Intru ca la mine acas. In hol, o comisie de examen. Ma astepta. Colegul meu, Silviu, tocmai trecuse cu brio examenul.
Ma asez cuminte pe scaunel, doamna profesoara (Monica Spiridon – geniala profa de semiotica din facultate) ma informeaza ca avea sa-mi puna 5 intrebari extrem de simple pentru pregatirea mea intelectuala. Spera sa nu ma simt jignita.
Nu mi le amintesc pe celelalte, dar la ultima imi sta si azi mintea-n loc:
- Care era CNP-ul lui George Washington?
(Soc si groaza. Aoleo, ce rusine, ce dezastru, preferam sa fiu omlet’! )
- Nu stiu, zise Maldita, lasand nasu-n jos.
(Profa, increzatoare, incearca sa ma impinga de la spate, asa cum un invatator mai binevoitor ajuta un copil sarac la minte sa treaca granita dintre 4 si 5.)
- OK, nu stii, nu stii, dar poti sa-l deduci, nu?
(@#$#$%$^%$&^$*&^&^&$#@#$!!!!!!!! FOC! FOC!)
- Nu, nu pot nici sa-l deduc, trag eu valul ignorantei peste intreaga mea reputatie de elev zecist studios.
Sunt extrem de putini oameni, daca nu chiar unul singur, despre care scriu si vorbesc cu tot patetismul si cu toata caldura de care este in stare sufletul meu contemporan Erei Glaciare. Am acest articol pe inima de foarte mult timp. Totusi, de cate ori ma apuc sa-l scriu, simt o jena in taste si, oricat le-as decanta, cuvintele par neoranduite si prinse cu piuneze.
Noi ii spuneam “Zeus”. Era, indubitabil, cel mai iubit profesor al Facultatii de Litere. L-am adulmecat de la primul curs de comunicare, cand m-a uluit cu usurinta (devenita apoi emblema a domniei sale) cu care trecea de la filosofie si literatura antica, la biologie, matematica si chiar astronomie. Si-ar fi meritat mai degraba locul in plina Renastere decat epoca asta dezlanata si saraca in repere. A mai dat omenirii un ragaz de cateva secole, timp in care sa mai emane cunoastere si a ales sa se nasca in 1942. 10 februarie.
Nu facea niciodata prezenta, gasea probabil trivial sa-si oblige propriii studenti sa vina la cursuri. Cu toate astea, micul sau Olimp din amfiteatrul Balcescu ii devenea neincapator. Si-atunci nu ne sfiam sa ne asezam chiar si pe trepte. Nici acum nu pot sa inteleg cum un singur om cu un varf de creta in mana si o tabla neagra in spate reusea sa tina 200 de ochi atintiti spre catedra pret de doua ore. Pana si Teleenciclopedia dura 60 de minute.
Niciun curs nu semana cu altul. Reusea sa prefaca cele mai anoste subiecte intr-o experienta captivanta, intesata de referinte docte la pictori, compozitori, sculptori, arhitecti, oameni de stiinta carora le cunostea in amanunt nu numai operele, ci si viata personala.
Timp de patru ani, o data pe saptamana, cursurile cu Zeus ne reaminteau ca nu stim nimic. Spre deosebire de ale Domnul Profesor, limitele mintii noastre erau destul de aproape una de cealalta. Iar dincolo de uluire si admiratie, era amuzamentul. Atat de neaspteptate erau legaturile pe care le facea intre personalitati, incatde multe ori nu ne puteam stapani rasul.
Si-acum zambesc cand imi amintesc de cursul despre cucerirea Americii. Citez inexact, din memorie: “<<America>> vine de la numele lui Amerigo Vespuci, var cu Simoneta Vespuci, modelul primului nud al lui Boticelli”. Educatia ne infrana instinctul aplauzelor.
Am invatat de la un singur om cat de la toti profesorii care ni s-au perindat vreodata in spatele catedrei.
Cei cu care am impartit onoarea de a respira aerul din jurul lui Mihai Dinu isi amintesc acum amuzati de populatiile bambara si gourmantche, de Israel ben Eliezer Baal Sen Tav, de Moise ben Maimon zis Maimonide, deBoris Musorgski, de Alexandr Borodin, de imparatii Chandragupta, Bindusara si Asoka, de Berbardino Sahagun, de Sf. Grigorie de Nyssa, de Ioan Hrisostom, de Abraham Abufalia, de Iakob Franck, de Moise Mendelson.
Mai tineti minte extraordinarele cursuri de comunicare animala? Mai tineti minte pasarea tukan-bokan al carei mascul construiese niste colibe in jurul unui arbust pe care o acopera cu frunze de un metru patrat, apoi alcatuiesc o adevarata gradinita – aseaza pietricele, aduna seminte pe care le uda? Mai tineti minte cimpanzeii Bonobo care construiau in fiecare seara un nou cuib, astfel ca intr-o viata ajungeau la 19.000 de cuiburi? Mai tineti minte cinteza de Galapagos care folosea un spin cu care inteapa copacii pentru a aduna insecte? Dar de Eva mitocondriala cine-si mai aduce aminte?
Care mai stiti unde traiau mrabii? Dar tasadayi? ) Ok, va spun eu: in Thailanda, respectiv Filipine.
Care va mai amintiti care era specialitatea samanilor mancisi? Ehehei… inotau pe sub gheata. Dar a celor tibetani? Uscau cearsafuri ude in gerul iernii. )
Dar modelele artei preistorice?
Cine este parintele dodecafonismului?
Ce-a vrut sa spuna Heraclit cu enantiodromia? Cine era mai tare: Spanta Mainyu sau Angra Mainyu? Cine a scris “Natiasastra”? ) (Doar mie imi vine sa rad?)
Entertainmentul de la cursuri ca entertainmentul, dar sesiunea aducea cu ea pe langa ganduri de luare a campurilor aflate in posesie si ritualuri si cutume de invatare dubioase. Examenul era intotdeauna oral. Chiar daca intrai primul, la ora 9:00, chiar daca intrai ultimul, spre orele serii, Domnul Profesor iti acorda aceeasi atentie. De cel putin 15 minute. Nu te puteai sustrage nici prin lesin, nici prin mimarea cunoasterii.
Meticulos, isi pregatea de cu seara cate 20 de subiecte care acopereau intreaga materie. De la primul curs pana la cel de-al 12-lea. Nu prea aveai de ales: trebuia sa inveti toooot. Dar nu toata lumea era la fel de dotata intelectual ca Zeus, si-atunci, in cele 4 zile pe care le dedicam studiului intens, eram nevoiti sa patentam metode mnemotehnice roditoare.
Dintr-o rusine fara margini de a ajunge in fata domnului profesor pe sistemul varza de Bruxelles/tufa, toceam cu o indarjire tatara cu influente tracice. Cursurile aveau cate 10 pagini fiecare si contineau ani, nume pe care le auzeam pentru prima oara, categorisiri etc. Prin anul II, cand, la “Comunicare interculturala” ne-am desfatat cu tot neamul de zei si zeisori, de la cei mai cool la cei mai fraieri, am inregistrat la OSIM metoda afisajului. Reiterandu-l pe Martin Luther si cele 95 de teze afisate pe catedrala din Wittenberg, am caligrafiat numele si datele pe care nu le puteam retine si le-am lipit pe peretii camerei in care salasluiam. Astfel ca, vrand-nevrand, le citeam de cate ori imi ridicam capruii ochisori, ba uneori chiar si in toiul noptii, cand nu puteam sa adorm din cauza unui nume pe care nu mi-l puteam aminti, atinteam lanterna inspre perete si somnul lin imi era asigurat.
La examen, intram cate 5 in sala. Ma duceam mereu printre primii ca sa scap si sa nu ma incarc de emotiile celorlalti. Le aveam pe ale mele. Imi alegeam biletelele cu precautia omului nascut ghinionist. Aveam 10 minute in care imi puteam asterne pe ciorna ideile principale, dupa care urma examinarea. Calm, senin, cu un zambet abia schitat, cu doi ochi gri care vedeau prin noi, Domnul Profesor ne asculta pledoariile. Sunt convinsa ca stia din primele 10 secunde care cat a invatat, dar ne lasa de fiecare data sa ne incingem creierii. Nu rata niciodata ocazia de a face o gluma buna de care iata, ne amintim noi melancolici azi. Ironiile sale fine le prindeai uneori abia acasa.
Mi se parea aproape indecent sa vin sa ma laud cu bruma mea de cunostinte in fata lui Zeus si de multe ori simteam nevoia sa-mi cer scuze pentru limitele mintii noastre.
Incredibil cum generatii intregi de studenti au experimentat sentimentul familiarului in preajma unui om atat de diferit. Observ azi, ca absolut toti cei care l-au cunoscut zambesc cand le pomenesc de el. De bicicleta cu care venea la scoala si pe care o lega de calorifer, in holul facultatii, de lumile pe care le crea cand se juca de-a demiurgul in amfiteatre, de emotiile pe care le traiam la examene, de modestia coplesitoare a unui om cum rar iti e dat sa intalnesti.
Fix acum un an, o parte din sufletul meu de gheatza se topea la Paris. Nu in fata Giocondei, nici in magazinele de pe Champs Elysees, ci pe Bercy.
Brian May, Roger Taylor si (treaca de la mine) Paul Rodgers m-au “anomizat” emotional, in cea mai misto experienta muzicala pe care am trait-o.
Mi s-a indeplinit fantezia personala nemarturisita: la Bohemian Rhapsody, Marele Absent a fost proiectat pe un ecran imens. Zecile de mii de oameni au cantat intr-un glas, ca-n illo tempore, pe Wembley, hipnotizati de un dirijor cu bagheta de magician.
Si, pentru ca Roger Taylor m-a facut mai fericita decat orice alt barbat din viata mea (:P), va las si pe voi, urmasii mei Vacaresti, sa-l vedeti umflandu-se in pene:
Ce-mi plac mie rabufnirile astea de sarcasm inter-etnic, mai ales cand emitatorii lui inca mai scuipa praf de la Waterloo. (Nu daaaati, ca-l iubesc pe Napoleon ca pe-o doza de Cola rece cu lamaie intr-o zi cu 40 de grade la umbra!)
Trecand de metafora, care, conform cuiva nu este gestanta de informatie (hihihi!), pe colega Andra a mancat-o azi intre taste si-a cautat pe Google Translate ”stupid french”. Echivalentul oferit de Goagal - ”stupide anglaise”. Xenofob-xenofob, da’ si misogin?
PS: Andra e indragostita. Dac-as fi desenat-o in timp ce vorbea azi la telefon pe holurile cooperativei, i-as fi facut ochii inimioara. Ei si celorlati indragostiti din jur le dedic asta! Sans numero! Sans numero! Sans numero!
PPS: Nu incercati cu “ungur prost” ca nu merge. Am testat noi.
PPPS: Bine, ma, ca stiati voi de chestia asta de ani de zile. La maldita.ro o stire de ieri este stire si azi! Na!
L-am iubit pe Iliescu toata copilaria. L-am iubit sincer, dar nu dezinteresat. Copil crescut 5 ani sub comunism, avand treze in minte stihiile Alimentarelor pustii, piramidele de suc de rosii si bomboanele in cornet de hartie maro, am echivalat venirea lui la putere cu pogorarea Craciunului etern pe pamant. Si prima oara cand am vazut un supermarket ticsit de dulciuri s-a intamplat abia la sase ani, la vecinii sarbi.
Cum pana atunci cea mai mare bucurie mi-o aduceau ciocolata ungureasca si cea chinezeasca (si asta numai la zile mari), si-acum imi amintesc mirosul de napolitana cu crema de alune si gustul bomboanelor Pez din supermarketul sarbesc! Si fiindca refuzam in mod frecvent orice tip de hrana, ai mei s-au bucurat nespus vazandu-ma receptiva la oferta vecinilor de dincolo de Dunare, incat mi-au cumparat TOT ce am vrut. Si, Doamne, am vrut atatea! De cate ori treceam granita, imi faceam provizii cat pentru o gradinita intreaga. Pe atunci, fratii mei nu aveau decat gingii, asa ca nimeni nu putea atenta la mica mea comoara gastronomica.
Dar Iliescu nu-mi adusese doar rasfaturi gustative, ci si rasfatul hainelor si al pantofilor din strainatate. Nimeni nu banuia ca fetita de atunci calca pe un drum fara intoarcere. Proaspat familiarizate cu pantofiorii rosii de lac cu fundita, saboteii cu strumfi si chiar cu adidasii contrafacuti de la turci, piciorusele mele refuzau amintirea posomorata a galosilor de lana in carouri galbene sau a sandalelor maro si labartate ca doua barci.
Azi, cosmarurile mele nu sunt dominate de caderi in gol sau aparitii nud in fata multimii, ci de revenirea pantofilor urati. Vine un moment in viata fiecarei femei, cand isi da seama ca un pantof frumos o va face mai fericita decat va putea vreodata un barbat, fie el si Gorgeous George…
1. O pereche de pantofi nu va ajunge niciodata in alt dulap. Decat daca vrei tu asta. Ti i-ai cumparat, sunt ai tai si NUMAI ai tai. Subconstientul nu ti-e terorizat de ideea ca pantofiorii tai ar putea fi intrigati de niste picioare mai frumoase sau o pereche de silicoane reusite.
2. Pe o pereche de pantofi te poti baza intotdeauna. Un barbat are o gramada de extra-optiuni detestabile: meci, bere cu baietii, joc pe calculator. Si God knows! Nu poti concura cu asa ceva… In schimb, pantofiorii sunt mereu acolo, cumintei in cutie.
3. Ranile provocate de pantofi se vindeca in cateva zile. In schimb, un barbat va sti mereu pe ce rana sa puna mai multa sare si unde sa loveasca pentru a lasa mai multe sechele.
4. Daca o pereche de pantofi nu ti se potriveste, o poti returna in 30 de zile. Nu zic ca nu poti returna un barbat, dar nimic nu-ti garanteaza ca urmatorul va fi mai breaz.
5. Poti avea cati pantofi vrei tu! Haremul incaltamintei este legal si chiar recomandat.
Nu ca barbatii n-ar avea la randul lor “atributii” de neinlocuit, dar, sa fim seriosi: cine ar putea concura (cu sanse) cu o pereche de pantofi? Poate o geanta…
(Si acum Bogdan va face o grimasa si-si va da ochii peste cap reprosandu-mi parafraza din titlu.)
Nu cumpar fructe de pe strada. Niciodata. Sub nici un motiv. Oricat de zemosi ar parea strugurii aia sau oricat de proaspat si de ferm obrazul nectarinelor.
Pana azi, vă leatul 2009, 17 august, cand mi-a sucit mintile un pepene. Un pepene galben, rotund si parfumat, cum numai la sanul Pamelei Anderson mai gasesti. Nici prea mare, nici prea mic; cat sa-l cuprind cu ambele palme. Se distingea din gramada. Sub imboldul sentimentului de vina ca oricum nu mananc niciodata destule fructe, am sovait in fata tarabei. Ochiul ager al tigancii mi-a sesizat nepriceperea in chestiunile practice. Mi l-am ales, ea l-a pus in punga uracioasa de plastic si mi l-a agatat de carligul cantarului. Avea 3 kilograme.
Eu nu stiu sa aproximez. Ma aproximez doar pe mine, dupa elasticul de la chiloti. Care atunci cand ma strange inseamna ca iar m-am ingrasat si am 47. Dar cu pepenii e mai dificil. Am crezut-o pe cuvant. Avea dovada newtoniana in fata mea. Daca atata spunea cantarul… Am platit, ea mi-a urat sa am noroc. Eu am fost de acord si-am plecat. In drum spre casa, m-am tot gandit ca parca pepenii galbeni din copilarie erau mult mai usori. Iar ala din punga parca era plin cu mercur. M-am consolat gandindu-ma ca statul la birou mi-a afectat bicepsii. Forta mea herculeana se mai domolise.
Acasa l-am pus pe o tava si l-am sacrificat dupa metoda traditionala, nu prin asomare asa cum ar impune normele UE. “O la laaaa!” as fi exclamat daca eram frantuzoaica, dar, cum nu sunt, m-am limitat la un sincer si shakespearian “fuck!”. Pepenele vietii mele era plin de apa. Nu de zeama. De apa. Poate de la robinet sau poate din canal.
Cum sunt inzestrata genetic cu incontestabile abilitati securiste, l-am cercetat indeaproape. In urma anchetei, verdictul a fost crud: ori pepenele meu se dopa, ori tiganca il injectase ea insasi cu apa, ca un Conrad Murray al fructelor.
M-am refugiat in bratele primei piersici care mi-a iesit in cale.
Acum, cand sudoarea fruntii mele si a echipei tehnice din spatele Maldita.ro (None si Victor) a adus acest blog pe cele mai inalte culmi ale succesului, simtim nevoia acuta a unei rebranduiri.
Daca la inceput, rozul bacovian din header mi-a luat mintile si l-am indesat scepticilor pe gat, iata ca acum, dupa ce saptamana oarba s-a incheiat, m-am trezit sub dusul rece al realitatii: template-ul meu e balcâz si lălâu.
Asa ca, asemenea lui Traian Basescu, ma intorc la popor, la cei patru cititori ai mei (va iubeeeeeeesc, manutele suuuus!) si-i rog sa-mi recomande o tema care sa se potriveasca personalitatii acestui maculator online.
Daca ma lasati sa zburd libera prin google-ul plin de template-uri de wordpress, le-as alege ori pe toate, ori pe niciuna. Ma simt ca-n magazinele de pe Rue de Rivoli. Nu stiu incotro s-o mai apuc. Si tare ma tem ca iar ma intorc acasa cu o gramada de teme pe care n-o sa le port niciodata.
Marean e un vizionar. N-a prezis el debarcarea lui Iliescu de la cârma partidului, dar nimerit-o cu lansarea unui motor de căutare special conceput după chipul şi asemănarea cuşerilor.
Pentru ăştia mai pudibonzi ca mine şi mai cuvioşi ca Ssssssimina, a apărut Koogle, motor de căutare văr primar cu Goagăl… asta… Goagăl, Gagăl, Gugăl, Gugăl, Gulgăl, Gugăl, Gugăl, ca nu mai nimeream.
Site-ul cu pricina s-a născut din pizmă rabinilor pentru ţâţe, funduri şi alte părţi moi (şi uneori tari) ale anatomiei umane. Căci bunul Dumnezeu ebraic roşeşte din Empireu până-n Purgatoriu la vederea unui sfârc, iar erecţiile enoriaşilor sunt eradicate cu agheazmă mică, agheazmă mare!
Şi, ca să nu se abată de la Lege, drept credincioşii au interzis la căutările pe Koogle în zi de sâmbătă. Altfel, li se dă un Exod peste ochi, de nu ştiu ce i-a lovit, iar tabloul unei noi rătăciri prin deşert vreme de câteva generaţii, poate fi un argument destul de persuasiv, chiar şi pentru cel mai infierbântat ultra-ortodox.
PS: Nu căutaţi “Elena Udrea topless”, că vă redirecţionează aci.
Dacă fluenţa în română a lui Marean e comparabilă cu abilitatea Simonei Suhoi de a rezolva integrale, nici în limba lui Ferguson nu se simte ca-n largul sectorului 5. Nu ca m-aş fi aşteptat ca-n vizită la Windsor să fie confundat cu Charles (după vorbă, nu după port), dar dacă tot te-apuci să te dai Cicero de Ferentari, măcar nu-ţi strivi ţeasta de Ars Oratoria.
Cel de-al doilea filosof practician al neamului a vrut să facă o aroganţă la adresa lui Băsescu, dar n-a ouat decât o altă perluţă, la fel de sclipitoare ca precedentele ”almanahe”.
Să repetăm în cor noua declinare a lui zburdalnicului motoraş de căutare: Goagăl, Goagăl, Gagăl, Gugăl, Gugăl, Gulgăl, Gugăl, Gugăl!
Io in viata asta nu m-am impacat bine nici cu Biserica (Ortodoxa, Catolica, Protestanta, Anglicana, Scientologica etc.), nici cu “Poetul nepereche“, “Luceafarul poeziei romanesti“, “Poetul national” si alte pseudonime laxativice, inventate de profe de romana cu coc, exces de blush in obraji si ochelari supradimensionati.
) cu Maica Domnului, 8 septembrie. Pe langa 15 ianuarie chiar am un atu in plus.
Ma asez cuminte pe scaunel, doamna profesoara (Monica Spiridon – geniala profa de semiotica din facultate) ma informeaza ca avea sa-mi puna 5 intrebari extrem de simple pentru pregatirea mea intelectuala. Spera sa nu ma simt jignita.
) Ok, va spun eu: in Thailanda, respectiv Filipine.