As fi crezut ca imobile superbe precum Casa Vernescu nu exista decat in alte capitale europene. Si prin vederile noastre interbelice, ingalbenite, care lasa mai mult loc imaginatiei decat privirii atente. Nu stiu daca e singurul loc din Bucuresti atat de taietor de respiratie, dar e singurul pe care am avut bucuria sa-l descopar. Aproape in amanunt.
Nu s-ar fi intamplat fara mailul venit de la Adina, ambasadoare plenipotentiara HotCity si fara Alina Constantinescu, tanara si draguta domnita specialista in marketing la Casa Vernescu.
N-am spus, desi ar fi trebuit, ca e, de fapt, un cazinou cu o cafenea la purtator. Primul cazinou. Superba cladire pe Calea Victoriei, armonios descrisa de cuvintele lui Hoinaru.
Am baut iaurt cu fructe (fructe, fructe), cold chocolate, am mancat prajiturele bune-bune (mai ales alea cu fulgi de migdale – si-acum le visez), ceai verde cu maiestrie preparat si-am jucat la ruleta. Nu, stati linistiti, n-am castigat iar, desi eram atat de aproape! Au iesit castigatoare numerele 25 si 27 si ghiciti pe ce mizasem eu? Pe 26!!! M-o fi parasit norocul si-oi incepe si eu sa am succes la ce chiar imi doresc?
In cele din urma, la tombola milei, unde am tras carti prestabilite ca fiind castigatoare, m-am ales cu o frumusete de butoni, doi la numar, in forma de carti de joc. “Ce sa fac eu cu butonii?” mi-am spus. Sa-i port la bretele? Nu se cadea. Asa ca am facut un troc cu Laurentiu, care am inteles c-ar avea planuri de insuratoare. :-p Ce puteam sa primesc la schimb? Prajituri! Mi s-a parut un targ bun. Mai facem afaceri impreuna.
Am plecat cu prietena mea, Anca_N si cu noul nostru prieten, Hoinaru, care, cuprins de o galanterie interbelica ne-a transportat cu Hoimobilul personal pana la portita. Dar asta n-a fost tot. In timpul calatoriei, am avut parte de un recital unplugged, un cover al melodiei “I Will Always Love You”. Solistul n-a cantat singur, a reusit sa mobilizeze publicul din dreapta si de pe bancheta din spate a masinii. Astfel ca, la orele 21:30 trecute fix, patru viitori beatlesi au lasat eticheta deoparte si au urlat in concordanta cu plamanii, pe Magheru.
Finalul calatoriei s-a soldat cu un gest regretabil din partea mea. Reflexul cauzat de intoarcerea acasa la ceas de seara cu taxiul m-a tradat si m-a facut sa scotocesc prin geanta dupa bani. Iarta-ma, Arhanghel al literaturii romane.
Era o caldura de nedescris. Aerul, dilatat, se ondula ca-ntr-un western vechi, cu broboane de sudoare pe frunte si trageri de suflet autentice. Alergasem pe pietrele caldaramului in niste tocuri de zece, tarand priviri nedumerite in urma mea. Dar trebuia s-ajung. M-asteptau. Le-am citit nemultumirea pe chipuri. Stiam ca tin la punctualitate, dar nu m-asteptam sa reactioneze chiar asa. Ceva se schimbase. N-as fi putut spune cu exactitate ce.
Confortul pe care mi-l dadea altadata compania lor se transformase intr-un repros pe care stiam ca-l merit, dar speram ca intr-un final il vor face uitat si ma vor reprimi in cerc, ca pe una de-a lor.
N-a fost atat de simplu pe cat m-as fi asteptat. Nici eu nu stiu cum, dar m-au ademenit intr-o pivnita intunecata. Bezna de sicriu. Zadarnic ochiul cauta avid o licarire, cat de mica. Nu era de gasit. Mergeam drept inainte, pipaind prudent cu piciorul si tinandu-ma de umerii fetei din fata.
Mi-au impins un scaun. M-am asezat. M-au anuntat ca am in fata un bol. Eram nevoita sa gust. Altfel n-as fi scapat vie de-acolo. Am infipt lingura in ceva de consistenta zapezii dupa inghet. Am gustat tematoare. Crusta de ciocolata. De jur imprejur, fructe zemoase si parfumate. Desi familiare, n-am reusit sa le identific pe loc. Tarziu mi-am dat seama ca nu puteau fi decat afine. Am sfaramat intre dinti migdale. Nu era rau deloc. Delocios chiar si pentru un om care nu prea agreeaza inghetata.
Totusi, intunericul ma apasa printr-o forta nevazuta si-mi dadea senzatia ca toate obiectele vin spre mine. Am aruncat lingura in bol si-am zbughit-o spre prima raza de lumina.
S-a petrecut in Van Gogh Cafe, la invitatia fetelor de la HotCity. Degustare de inghetata Magnum a fost, iar nu luare de ostatici. Poze si detalii vedeti aici: http://www.hotcity.ro/savoarea-magnum-pe-intuneric. Eu n-am vrut decat sa va bag in sperieti.
SPOILER ALERT! (Nu cititi decat daca l-ati vazut.)
Da, ma, bine ca sunteti voi destepti si nu le apreciati decat pe cele semnate de Bunuel sau Almodovar.
De ce te-ai duce la filmul asta cu mari asteptari? De ce? Ca sa strambi din nas dupa ca te-au dezamagit cadrele prea largi sau lacunele de scenariu? Sau pentru ca vrei sa te aliniezi absurdului trend al celor care se se zbat sa prinda un loc la premiera iar apoi sa distribuie ifose ca e un film deo caca, ce nu se ridica nicidecum la nivelul lor de kultura.From “thirty and fabulous” to “fifty fuckin’ two”
Pe langa o companie de exceptie, “cu fetele”, pregatirea pentru filmul asta e intotdeauna un ritual samanic. Rezervare din timp pentru gasca extinsa, planuri vestimentare, chicoteli. Ne infundam in fotoliile de la Cinemapro si asteptam sa fim binedispuse. Nu educate, nici culturalizate.
S-au dus vremurile cand Carrie alerga de nebuna prin New York incercand sa-l aseze la casa ei pe Mr. Big, cand tot ce conta pentru workaholica Miranda era starea graficelor de la slujba, cand principala grija a lui Charlotte era paralelismul tablourilor cu solul si feng shui-ul general al luxosului apartament sau cand Samantha rupea paturi cu cine apuca. A, stai, ca Sam inca mai face asta…
Acum Carrie e casatorita deja de doi ani cu “John Preston”, Miranda are un fiu destept ca ea si cuminte ca taica-su (nu stim si daca unitesticular), Charlotte are doua fetite, dintre care una uneste cu urletele ei rasaritul si apusul, iar Samantha, intre doua paturi rupte, e in goana teribila de a-si pacali trupul ca e mai tanar decat se crede.
Au imbatranit si-n ani si-n riduri, dar asta nu le face mai putin “suflete pereche”.
Pe Carrie o apuca angoasele unei casnicii monotone. Ea vrea scantei, Big vrea sa se uite la televizor. Ea vrea premiere pe covor rosu, Big vrea sa stea pe canapea si sa-si comande ceva de mancare. Surprinzator, viata domestica e mult mai greu de suportat de ea decat de fostul fustangiu international.
Actiunea se muta din agitatia New York-ului in futuristul Abu Dhabi, la invitatia unui seic ca toti seicii: putred de bogat. Fetele au parte de cateva zile de lux absolut, cu asistenti personali, calarit camile in desert, rasfat la SPA si pantofi superbi. Cadrul perfect pentru cateva momente comice la care am ras atunci si zambesc acum.
Ca de obicei, ne identificam cu Carrie, dar personajul cel mai iubit ramane descreierata blonda, care se potriveste cu traditionalismul arab ca Manolo Blahnicii cu treningul din Obor.
Aglomeratia de barbati frumosi si haine superbe garanteaza tresariri pentru orice heterosexuala.
O obiectie am. Dupa ce tot serialul a militat pentru femeia singura, puternica, pe picioarele ei, care nu are nevoie de un inel pe deget ca sa fie fericita, filmul vine si ne spune ca tot casnicia iti salveaza sufletul de la pieire. Urat. “In randul lumii” nu se potriveste cu spiritul liber si nonconformist al celor patru. O sa revad filmul, dar il voi opri cu 10 minute inainte de final.
A-nceput de ieri sa cada cate-o mondenitate. Acum a stat.
Saptamana trecuta i-am vazut pe Bote si pe Moni mai des ca pe maica-mea. Bine, pe maica-mea n-am vazut-o deloc, iar pe Bote si pe Moni de doua ori. Orisicat.
Intr-un total de 5 zile lucratoare, in agenda mea s-au notat 3 evenimente. Incepand cu Prince of Persia, trecand prin intalnirea cu fetele Dietetik despre viata sanatoasa si terminand cu prezentarea de moda a Mihaelei Drafta, “La dolce vita”. Tres joli.
Daca cineva mi-ar filma viata cu o camera ascunsa, ar iesi un sitcom (aici, comedie de situatie) de toata frumusetea. Nu c-as fi eu cine stie ce hamuzanta, dar pentru ca destinul ma arunca deseori in plin penibil si, cu cat ma zbat mai cu sete sa ies din el, cu atat ma afund mai tare.
Sa luam ca studiu de caz intamplarea de joia trecuta, cand am alergat de la Cafepedia (Romana), unde ne-am vazut cu ginta Dietetik, paaaana la Hotel Radisson, la prezentarea de moda, cu Andra de-o aripioara. “Alergat” e un fel de a spune. Unul exagerat. Pentru ca eram doua demoazele ferchezuite, una calare pe tocuri de 10 cm (!!!), cealalta calare pe tocuri de 7 cm, dar cu intense dureri cauzate de niste bataturi.
Penibilul de aici incepe. Cei care cunoasteti oarescum Bucurestiul stiti ca de la Cafepedia la Radisson nu e decat un pas. Mergi pan’ la Hilton, traversezi, faci dreapta si aia e. Ceeeel mult 5 minute de mers, cu tot cu opriri cauzate de dureri de picioare si alte acareturi.
Doar ca noi, doua fiinte suave, pentru care Hotel Radisson si Novotel sunt totuna, ne-am asternut la un drum de un sfert de ceas, pe coclauri, nutrind dorinta fierbinte de a ne descalta si de a o lua la goana pe caldaram. De mentionat ca fiecare dintre distinsele demoazele fusese dotata de Marie Jeanne cu cadouri, respectiv produse cosmetice, dibaci inghesuite in geanta Andrei si produse traditionale: branza, dulceata si ceai de macese, dibaci purtate in brate de-a latul Bucurestiului.
Dupa o odisee de circa 15 minute, nu mici ne-au fost lacrimile cand am dat nas in frontispiciu cu Hotel Novotel, care nici de-al dracului nu s-a dat de trei ori peste cap sa se prefaca in Radisson. Ne-am manifestat furia intr-un loc strategic ales, respectiv in fata B1TV, unde Nasul tocmai isi desfasura talkshow-ul de vecernie. Ne-am dat seama tarziu ca probabil o tara intreaga cascase gura la cele doua individe cu branza, dulceata si dureri de picioare din spatele lui Radu Moraru.
Ne-am aplecat putin asupra problemei si am concluzionat ca nici suma vectoriala a farmecelor noastre nu ar convinge vreun taximetrist din lume sa ne aburce pana la Radisson, un drum de 3 minute en voiture. Asa ca am luat-o catinel la pas. Alecsandri ne era alaturi, acompaniindu-ne cu un ghiers “Mai lunga-mi pare calea acum la-ntors acasa“, unde “acasa” ar substitui “Radisson”.
Cale de 1o poste ni s-a parut c-am mers. Simteam cum tentatia de a-si scoate balerinii din geanta ii dadea tarcoale Andrei. Dar, cuprinsa de vointa Agripinei, a rezistat. Ne-am odihnit oasele batrane in fata Muzeului de Arta, oferind un numar de circ stradal gratuit pentru posesorii de autovehicule care ne treceau calea.
Precum Ulise s-a intors in Ithaca dupa 20 de ani, asa am ajuns si noi in fata hotelului: zdrentuite, cu rimelul curgandu-ne fluviu pe obraji, implorand pentru o picatura de apa. Eh, am exagerat putin, ca sa va pregatesc pentru ca ceea ce avea sa vie sa nu vi se mai para atat de jenant.
Defilarea manechilelor se petrecea la etaj. Scarile erau un ideal de neatins pentru picioarele noastre de eroi de la Maraton, asa ca ne-am dus glont spre lift. Cu branza si borcanele de dulceata in brate. Liftul, potrivnic si el reusitei noastre, a prins-o pe Andra intre usi. Cu greu am mai scos-o din stramtoare.
In fine, urcam un etaj, ajungem in Nirvana dorita. Lumea se uita la noi ca la urs. Ne asteptam ca din moment in moment cineva sa ne ceara sa deguste din branza. Desi privirile lor erau destul de explicite, nu stiu ce-o fi gandit puzderia de domnisoare de +1,70, -50 de kg si 80 IQ. Poate daca nu si-ar fi tinut boturile atat de incordate, am fi putut deduce ca vor sa ne adulmece branza.
Ne-am gasit si doua scaune, numai bune sa-l admiram pe Radu Valcan, in deplinatatea superbitatii lui, pe podium. Frumoasa punere in scena, crosetata in jurul ideii de flirt in stil italian clasic. De unde si numele de “La dolce vita”.
La final, ne-am strans catrafusele si am pornit la drum. Pentru ca Dumnezeu are un simt al umorului sec spre negru, am nimerit in lift cu silfidele buzate, kilometrice, far’ de creier care pret de un etaj au stat cu ochii pe branza noastra si-si aruncau una alteia zambete ironice. ”Hi hi hi, ce amuzant! Branza! Branza!”, spuneau privirile lor hienice.
Ce-i drept, pareau cam infometate, asa ca ne asteptam din moment in moment sa ne smulga bunatatile din mana. Le-am strans cu putere si le-am urat in gand traditionalul “Manca-ne-ati branza!”.
Cum singurul joc pe care l-am abuzat in ultimii 26 de ani a fost Mario (Bros sau Nebros), nu pot sa spun ca am realizat un declic mental la auzul invitatiei “hai la film, la Prince of Persia“. Creierul meu mecanic, care nu functioneaza decat daca nu uiti sa ii intorci rotitele, s-a gandit doar la bucuria unei noi experiente cu fetele HotCity & Friends, alaturi de Forum Film. Nicidecum la faimosul joc pe calculator care tintuia copiii nouazecisti vizavi de calculator. Io pe vremea aia decupam frunze exemplarelor canine sau visam la cabaline verzi murale. Faptul ca mai intai a fost jocul, apoi filmul = prea subtil pentru mine.
Nici macar la bicepsii lui Jake Gyllenhaal nu m-am gandit. Iar de frumoasa care-i fu alaturi tot filmul, Gemma Arterton, am uitat completamenci. Desi jur c-am mai vazut-o si-n Quantum of Solace.
In capul meu nu era decat o poveste baietoasa, pe care am visat-o cu ochii deschisi in adolescenta timpurie, pe care n-am scris-o niciodata si, probabil, n-o voi mai scrie. Pentru ca, v-am spus sau nu v-am spus, visul meu a fost intotdeauna sa scriu o carte pentru cei abia intrati in adolescenta. Pentru perioada aia in care incepi sa te imaginezi peste ani si ani si, fara exceptii, ai de implinit un destin senzational. Dar timpul trece, excel-urile si ppt-urile se inmultesc, iar manuscrisele mele raman des papiers qui parlent sans lettres. (Suna mai bine in franceza.)
Dar sa revenim la bicepsii nostri. Mi-a placut mult filmul. Daca a reusit sa ma tina pe mine in priza din primul minut, pana la ultimul, e ceva de capul lui. Bepurele extraterestru mereu imi reproseaza ca filmele nu ma absorb si ca nu le pot privi cap-coada fara sa ma foiesc, fara sa-mi zboare gandul la fitece.
O fi fost de la ecranul gigantic din AFI Palace, o fi fost de la scenariul tintuitor in scaun, de la pectoralii intuiti ai lui Jake, de la buzele senzuale ale Gemmei. E posibil. Dar pe mine m-a absorbit actiunea cum soarbe soarele un nour din marea de amar. (Hai ca pot sa fac glume din astea cu voi, ca de-aia steti olimpici.)
Poate e deplasat sa incerc sa descifrez o actiune care pare ca iti livreaza totul pe tava, dar parca dincolo de povestea de dragoste dintre protagonisti si omniprezentele strigate de lupta ar mai fi ceva. Ar mai fi niste invataminte de tras, niste idei de repetat pana(-mi) intra bine in cap.
Lasand la o parte analogiile cu ce mi se intampla, filmul vorbeste despre incapatanarea celui constient ca face nu ce se asteapta altii de la el, ci ce e bine. Despre incapatanarea cu care trebuie sa te smulgi de lichele, ca sa nu risti sa devii unul de-ai lor, despre incapatanarea cu care trebuie sa incerci sa schimbi lumi si destine chiar daca mii iti sunt impotriva. Despre incapatanarea cu care trebuie sa ai incredere in cine simti ca ai incredere si nu in cine ti se spune sa ai incredere.
De cate ori aterizez pe la congrese, conferinte, taieri de mot onlinesti ma simt ca un caine ciobanesc printre pudeli. Oamenii aia toti frumosi, fardati, apretati, impunsi cu patru ace, gelati, coafati si io.
Ei se cunosc intre ei, se aduna palcuri, palcuri si discuta. Gesticuleaza lent, zambesc tuguiat, dau din cap aprobator, in timp ce sorb cu varful buzelor apa plata sau cafea.
Aceiasi oameni rafinati ridica din sprancene in timpul conferintei, asculta cu atentie, ca scolarii la inceput de buchiseala, noteaza ideile cele mai ascutite si-si verifica periodic telefonul.
Io, sinonima comportamental si spiritual cu Gheorghe din varful muntelui, ma invart si ma rasinvart si nu-mi gasesc locul. Parca as socializa, dar parca nici sa ma bag in seama cu oamenii doar pentru ca-i stiu de pe blog, Facebook, Twitter, Ritter, Glitter, Mitter nu-mi vine. Dupa indelungi deliberari cu mine insami, decid ca ar fi cazul sa ma adresez celor pentru care am un minimum de zambet sincer. Dar iata ca se suna de intrare.
La Mobile Advertising Congress am aflat chestii interesante pe care mi le-am notat in memoria anilor mei tocilaresti, dar am si cugetat cu mana la falca asupra urmatoarelor aspecte:
1. Daca esti barbat si ai o voce de soprana, astfel incat atunci cand nu ti se zareste chipul, 200 de oameni cred ca li se adreseaza o doamna sfioasa, te faci maestru de ceremonii?
2. Daca esti moale ca o leguma post-fierbere, mai lipsita de entuziasm decat un bolnav dupa morfina si iti mai si construiesti frazele de parca blocuri de marmura ai pune unul peste altul, mai tii prezentari in fata a sute de oameni?
3. Daca legi doua vorbe mai greu decat un nod marinaresc, iti prelungesti i-urile si a-urile calcator pe nervi de mult si dai semne ca ti-a fost lene sa-ti citesti prezentarea inainte, te mai faci de ras in fata a sute de oameni?
Nu, ati zice voi, cetitori cu bun simt. Da, ar zice ei, expertii.
Funny story:
S-a intamplat sa ni se ofere un chestionar cu trei intrebari despre outdoor pe care trebuia sa-l depunem la “secretariat” si dintre repondenti sa se traga la sorti cativa castigatori. Premiile variau de la vouchere pentru cafenele si spa-uri, pana la carti si HTC-uri. Marele premiu consta intr-un voucher de 1000 de euro laaaaaa… Harley Davidson. In urma unui calcul modest, colegul Cosmin a concluzionat ca fericitul castigator isi va putea alege un numar impresionant de brelocuri sau ledul dintr-un far. “Ha-ha”, am ras noi de viitorul procopsit.
Incepe marea extragere (”the extraction”, ca sa-l citez pe crainic). Sufletele ne ajunsesera la gura si le impingeam usor cu mana, doar-doar om alunga emotia. Extrasii isi ridicau premiile, sala ii invidia. Treptat-treptat, incepeau sa castige oamenii din jurul nostru.
“Se-apropie norocul,” zic. Dar am fost luata in deradere de cei doi colegi – Cosmin si Maria (fata care pe toate le stie )
Doua fete din fata noastra castiga, alte doua din dreapta. Ce semn mai clar ne trebuia ca sa acceptam evidenta? Norocul plana.
Nu termin bine de sperat, ca-mi aud numele strigat de domnul cu voce de sopran: “Daniela Petrescu, head of TV sales, Pro Tv“. =)), fac eu. =)), fac colegii, , face sala. Imi iau premiul – 6 carti de business – yey! zambesc larg la poza si ma intorc la locurili noastre.
Imediat dupa mine s-au extras si HTC-stii. Lucky basterds!
Cu surle si trambite, marele premiu se acorda luuuuuuuui tananananananana! Coooosmiiin, colegul sceptiiiiic!
Rasete si tavaleli in loja fetelor vesele din ultimul rand – noi doua, daca nu v-ati prins. Visul i se indeplinise. Si nici nu dansasera Smiley si Adriela pentru el.
De maine, tot neamul lui Cosmin va avea breloc Harley Davidson.
Am naravul de a ma aseza in primele randuri la cinematograf. La noi la tara asa e. Tre’ sa stai in fata. Prima oara cand am comis-o, a fost la Patimile lui Cristos. Am stat fix in buza ecranului. Ca sa citesc subtitrarea, faceam miscarea aia din cap ca la tenis si-mi stergeam sangele de pe fata la fiecare lovitura de bici. Acum, am fost mai cumpatata si m-am asezat in randul al doilea.
Sherlock Holmes 2009. L-am vazut intaia data la Nihasa Multiplex. Nu m-a impresionat. Poate si din cauza retinerii mele in privinta barbariei lui Ritchie, mascate intr-o pretinsa ironie fina. Si nici acum n-am fost fascinata, dar mi-a placut ingrozitor de mult compania si amplasamentul: Sindicatul Fetelor Misto Hot City, respectiv AFI Palace Cotroceni.
Robert Downey Jr interpreteaza un Sherlock fizic, ciuntit de finetea si de umorul cu care ne viciase Conan Doyle. Gandit pentru epoca post-vandamiana, este “just another Guy Ritchie movie”. Pumni, oase rupte, decoruri intunecoase, mizerie, decadere, golanie si mistocareala. Le stim, multumim frumos, ne-am uitat si la SNATCH, si la Rock n Rolla, si la Lock Stock.
Am impresia ca domnul Madonna s-a entuziasmat atat de tare in jurul schemei cu alternarea planurilor temporale, incat nu se poate abtine sa n-o readuca in discutie in toate filmele sale. E ca un copil care-a descoperit strambatura care-i face pe adulti sa rada.
Dar acum ne prezinta mandru o alta gaselnita: reluarea precede faza. E? Ce ziceti de asta? Ne aflam in situatia in care ni se explica secventa ce va sa vie. Sherlock se lupta cu o matahala de doua ori cat el, dar, fiind atat de agil la minte, isi calculeaza cu minutiozitate fiecare miscare. Ritchie simte nevoia sa se mai umfle o data in pene si ne da mura-n gura: “uite, eroul meu va face asta, asta, asta si asta. Dar voi nu va veti prinde, pentru ca sunteti usor cretinei, asa ca va anatomizez dinainte totul.” Parca-l vad cum se prapadeste de ras in scaunul lui negru de regizor.
Nu lipseste nici celebrul motiv David si Goliat. De cateva ori, Sherlock e nevoit sa se lupte cu un urias, imposibil de pus la pamant, abrutizat, rezistent la gloante si pumni in cap, dar fin cunoscator de franceza. De ce? Nu-mi dau seama. O fi o antiteza? O fi funny? Sa rad, sa nu rad…
Ciuntit de eleganta, Downey face ce stie el mai bine: salveaza un film, printr-un rol care nu-i prea lasa loc de-ntors. Sclipirile geniale sunt puse in umbra de forfota, agitatie, bataie si golaneala.
Poate ar fi fost mai bine daca Sherlock ramanea la nivelul detectivului genial, de un calm englezesc, avandu-l alaturi la bine si la greu pe dedicatul si cumpatatul Watson.
Sau poate ca tocmai in asta consta farmecul filmului. Intr-un Sherlock cu pacate lumesti, vesnic mahmur si cu inima sangeranda dupa frumoasa Irene Adler.
PS: Sala VIP unde ne-au cazat e minunata. Nu numai ca e intima ca un cinematograf regal, dar are scaune startrekiene, care-ti indeplinesc orice dorinta. Mai vreau.
Cum imperativul contemporaneitatii imi este strain, iar cei cinci cititori ai mei (care, conform confesiunii Feedburnerului s-ar fi transformat in 45) imi iarta anacronia, nu mi se pare deplasat sa-mi spovedesc public, abia acum, tresaririle de la Inglorious Basterds.
Nu Brad Pitt e de vina (desi…) ca filmul asta m-a tinut cu ochii infipti in ecran de la genericul westernian, pana la stigmatizarea din final si nici tocul cui al sandalelor ca am iesit tremurand din sala de cinema. L-as numi genial, daca paupera-mi cultura cinematografica mi-ar conferi acest privilegiu. Ma limitez insa la subiectivitate si amatorism si spun ca mi-au placut: subiectul, montajul (Bogdane, cand facem si noi unul?), umorul, perspectivele narative.
Quentin T. nu se sinchiseste de istorie. Caricaturizeaza si ia peste picior subiecte care de obicei sunt rostite cu fruntea incretita. E un film despre holocaust in care evreilor nu li se mai ataseaza nimburi si aripi. Cei buni sunt la fel de rai ca cei rai. Cei rai sunt la fel de simpatici ca cei buni. Subliniem interpretarea lui Christoph Waltz. In nebunia lui studiata, nazistul Hans Landa acum te ingrozeste, iar cateva momente mai la dreapta te face sa razi si sa te simti prost ca l-ai detestat.
Sigur ca ne aflam pe taram tarantinian si intrinsecele puhoaie de sange nu ne prind fara punga de hartie la indemana, dar sub toate cheagurile alterneaza straturi de tragism si parodie.
Adevărat grăiesc vouă că m-am dedulcit la Bănică duminica asta, la Tuborg Green Fest, cu atâta patos, că nici repetate abluţiuni cu Bach & friends nu-mi vor putea spăla păcatele.
As zice ca ploua infernal, dar cum am mari indoieli ca in infern ploua, ma voi limita la o fina precizare: in locul postumelor dune de la Madonna, un namol cu influente porcine se intindea de la sopronul VIP, unde salasluiam noi, la scena unde isi zbenguiau fesierii odaliscele fostului Junior.
Dupa un preludiu ca la carte efectuat de Adrian Despot, la umbra Viţei de Vie, trei sferturi dintre cei prezenti s-au retras pe la caselele lor, lasand pe umerii nostri firavi jena lui Banica de a canta intr-un cerc atat de restrans. Dar Fane nu s-a rusinat ca nu e ca pe Wembley si s-a asternut pe cantat. “Prosopul”, “Am s-o astept mereu”, “Aceeasi” si alte hitulete.
Incongruenta cu rafinamentul celor de la VIP, mi-am luat ploaia-n cap si m-am avantat intr-o calatorie initiatica pana in buza scenei, sa vad si ultimul fir de matreata dinr-un breton ajuns acum la 40 de ani. Cu abnegatia prepelitei din “Puiul”, am facut o baie de multime si-am cantat intr-un glas cu Fane hituri pe care in public ma jenez ipocrit ca le stiu.
Spre surprinderea multora, Banica a dovedit ca are mai mult de un singur prieten, aducand pe scena chiar trei: Andra, Bodo si A.G. Weinberger. Voce, dinamism, spectacol. Pun pariu ca multi dintre cei care stramba din nas cand aud de salile arhipline de la concertele de Craciun, daca l-ar vedea macar o data live, n-ar mai arde-o atat de elitist. N-o avea omu’ versurile lui Goethe, si nici originalitatea lui Freddie, dar, spre deosebire de playbackistii veniti cu pluta pe Dambovita, stie sa faca show. Ce sa-i faci! Are lipici! Asta… sclipici am vrut sa spun.
Oare i-o fi zis cineva ca e un umflat prin Mephis care-l tot imita?
Am primit două invitaţii la Anastacia, după mare mila Toei şi a Gavrilescului. M-am îndoit (deci am gândit), până în ultima clipă. Din tribune ne veghea patern, trântit pe un maldăr de şunci, capul lui Piedone.
În deschidere, pe o scenă care s-ar fi ruşinat în faţa omoloagei sale de la Mamaia ‘91, Cream. Ironică povestea vieţii pseudo-divei: odinioară, din grămăjoara de păr creţ se iţea un nas intimidant, de amploarea lui Cyrano de Bergerac; ulterior l-a dichisit din bisturiu, iar acum s-a ingrasat. La prima melodie, de jur împrejurul rotunjimilor ei se tot agita numitul Sasha, dansator şi din fire, şi din meserie. Sasha nu purta cămaşă, dar purta trabuc. (Când văd cum se scurg şi se unduiesc unii bărbaţi în dansuri tribale cu pretenţii aţâţătoare, mi se face mie ruşine de ruşinea lor. Oare există femei care chiar le apreciază strădania? În schimb, Solcanu să fii şi să nu te emoţioneze fundurile netede şi ferme ale celor două dansatoare!)
Spre surprinderea mea, când pe scenă a urcat Anastacia, aplauzele au părut sincere. Aveau şi de ce: cânta bine şi deloc scremut. Spre deosebire de celelalte staruri pe care le-am văzut rupându-se în figuri, asta chiar a evitat să se comporte ca şi cum apariţia ei ar echivala cu climaxul vieţii noastre. La începutul primei melodii s-a înecat (Dumnezeu ştie cu ce). Aşa e când înghiţi… A tot tuşit şi a lăsat cântecul pe mai târziu.
De altfel, pe tot parcursul concertului, “alba cu voce de negresă” (bla bla bla) ne-a arătat că ştie să se ia singură peste picior şi nu i-a scăzut rangul. Dintre “artificiile” serii reporterii noştri prezenţi la faţa locului au consemnat:
un domn afectat probabil de ADHD, zelos, a dat haotic cu trafaletul pe scenă, servindu-se de o vopsea imaginară;
un alt domn, cu chitară, negricios, semi-cocalar, dar demn de menţionat, pe care din simpatie l-am botezat Lenny. (Lenny, dacă mă citeşti, asl pls!);
un autohton durduliu, urcat pe scenă să danseze cu Anastacia, autorecomandat cu pronunţat accent danubian: “Eidriăn”;
Andreea Bălan în public – “frumosăăăă”, că la Bodo te puteai uita, dar la dânsa ba.
Oare ce-o fi zis Anastacia când l-a văzut pe Costi Ioniţă în sală?
Mi s-a parut un targ bun. Mai facem afaceri impreuna.
