De cate ori aterizez pe la congrese, conferinte, taieri de mot onlinesti ma simt ca un caine ciobanesc printre pudeli. Oamenii aia toti frumosi, fardati, apretati, impunsi cu patru ace, gelati, coafati si io.
Ei se cunosc intre ei, se aduna palcuri, palcuri si discuta. Gesticuleaza lent, zambesc tuguiat, dau din cap aprobator, in timp ce sorb cu varful buzelor apa plata sau cafea.
Aceiasi oameni rafinati ridica din sprancene in timpul conferintei, asculta cu atentie, ca scolarii la inceput de buchiseala, noteaza ideile cele mai ascutite si-si verifica periodic telefonul.
Io, sinonima comportamental si spiritual cu Gheorghe din varful muntelui, ma invart si ma rasinvart si nu-mi gasesc locul. Parca as socializa, dar parca nici sa ma bag in seama cu oamenii doar pentru ca-i stiu de pe blog, Facebook, Twitter, Ritter, Glitter, Mitter nu-mi vine. Dupa indelungi deliberari cu mine insami, decid ca ar fi cazul sa ma adresez celor pentru care am un minimum de zambet sincer. Dar iata ca se suna de intrare.
La Mobile Advertising Congress am aflat chestii interesante pe care mi le-am notat in memoria anilor mei tocilaresti, dar am si cugetat cu mana la falca asupra urmatoarelor aspecte:
1. Daca esti barbat si ai o voce de soprana, astfel incat atunci cand nu ti se zareste chipul, 200 de oameni cred ca li se adreseaza o doamna sfioasa, te faci maestru de ceremonii?
2. Daca esti moale ca o leguma post-fierbere, mai lipsita de entuziasm decat un bolnav dupa morfina si iti mai si construiesti frazele de parca blocuri de marmura ai pune unul peste altul, mai tii prezentari in fata a sute de oameni?
3. Daca legi doua vorbe mai greu decat un nod marinaresc, iti prelungesti i-urile si a-urile calcator pe nervi de mult si dai semne ca ti-a fost lene sa-ti citesti prezentarea inainte, te mai faci de ras in fata a sute de oameni?
Nu, ati zice voi, cetitori cu bun simt. Da, ar zice ei, expertii.
Funny story:
S-a intamplat sa ni se ofere un chestionar cu trei intrebari despre outdoor pe care trebuia sa-l depunem la “secretariat” si dintre repondenti sa se traga la sorti cativa castigatori. Premiile variau de la vouchere pentru cafenele si spa-uri, pana la carti si HTC-uri. Marele premiu consta intr-un voucher de 1000 de euro laaaaaa… Harley Davidson. In urma unui calcul modest, colegul Cosmin a concluzionat ca fericitul castigator isi va putea alege un numar impresionant de brelocuri sau ledul dintr-un far. “Ha-ha”, am ras noi de viitorul procopsit.
Incepe marea extragere (”the extraction”, ca sa-l citez pe crainic). Sufletele ne ajunsesera la gura si le impingeam usor cu mana, doar-doar om alunga emotia. Extrasii isi ridicau premiile, sala ii invidia. Treptat-treptat, incepeau sa castige oamenii din jurul nostru.
“Se-apropie norocul,” zic. Dar am fost luata in deradere de cei doi colegi – Cosmin si Maria (fata care pe toate le stie )
Doua fete din fata noastra castiga, alte doua din dreapta. Ce semn mai clar ne trebuia ca sa acceptam evidenta? Norocul plana.
Nu termin bine de sperat, ca-mi aud numele strigat de domnul cu voce de sopran: “Daniela Petrescu, head of TV sales, Pro Tv“. =)), fac eu. =)), fac colegii, , face sala. Imi iau premiul – 6 carti de business – yey! zambesc larg la poza si ma intorc la locurili noastre.
Imediat dupa mine s-au extras si HTC-stii. Lucky basterds!
Cu surle si trambite, marele premiu se acorda luuuuuuuui tananananananana! Coooosmiiin, colegul sceptiiiiic!
Rasete si tavaleli in loja fetelor vesele din ultimul rand – noi doua, daca nu v-ati prins. Visul i se indeplinise. Si nici nu dansasera Smiley si Adriela pentru el.
De maine, tot neamul lui Cosmin va avea breloc Harley Davidson.
Am naravul de a ma aseza in primele randuri la cinematograf. La noi la tara asa e. Tre’ sa stai in fata. Prima oara cand am comis-o, a fost la Patimile lui Cristos. Am stat fix in buza ecranului. Ca sa citesc subtitrarea, faceam miscarea aia din cap ca la tenis si-mi stergeam sangele de pe fata la fiecare lovitura de bici. Acum, am fost mai cumpatata si m-am asezat in randul al doilea.
Sherlock Holmes 2009. L-am vazut intaia data la Nihasa Multiplex. Nu m-a impresionat. Poate si din cauza retinerii mele in privinta barbariei lui Ritchie, mascate intr-o pretinsa ironie fina. Si nici acum n-am fost fascinata, dar mi-a placut ingrozitor de mult compania si amplasamentul: Sindicatul Fetelor Misto Hot City, respectiv AFI Palace Cotroceni.
Robert Downey Jr interpreteaza un Sherlock fizic, ciuntit de finetea si de umorul cu care ne viciase Conan Doyle. Gandit pentru epoca post-vandamiana, este “just another Guy Ritchie movie”. Pumni, oase rupte, decoruri intunecoase, mizerie, decadere, golanie si mistocareala. Le stim, multumim frumos, ne-am uitat si la SNATCH, si la Rock n Rolla, si la Lock Stock.
Am impresia ca domnul Madonna s-a entuziasmat atat de tare in jurul schemei cu alternarea planurilor temporale, incat nu se poate abtine sa n-o readuca in discutie in toate filmele sale. E ca un copil care-a descoperit strambatura care-i face pe adulti sa rada.
Dar acum ne prezinta mandru o alta gaselnita: reluarea precede faza. E? Ce ziceti de asta? Ne aflam in situatia in care ni se explica secventa ce va sa vie. Sherlock se lupta cu o matahala de doua ori cat el, dar, fiind atat de agil la minte, isi calculeaza cu minutiozitate fiecare miscare. Ritchie simte nevoia sa se mai umfle o data in pene si ne da mura-n gura: “uite, eroul meu va face asta, asta, asta si asta. Dar voi nu va veti prinde, pentru ca sunteti usor cretinei, asa ca va anatomizez dinainte totul.” Parca-l vad cum se prapadeste de ras in scaunul lui negru de regizor.
Nu lipseste nici celebrul motiv David si Goliat. De cateva ori, Sherlock e nevoit sa se lupte cu un urias, imposibil de pus la pamant, abrutizat, rezistent la gloante si pumni in cap, dar fin cunoscator de franceza. De ce? Nu-mi dau seama. O fi o antiteza? O fi funny? Sa rad, sa nu rad…
Ciuntit de eleganta, Downey face ce stie el mai bine: salveaza un film, printr-un rol care nu-i prea lasa loc de-ntors. Sclipirile geniale sunt puse in umbra de forfota, agitatie, bataie si golaneala.
Poate ar fi fost mai bine daca Sherlock ramanea la nivelul detectivului genial, de un calm englezesc, avandu-l alaturi la bine si la greu pe dedicatul si cumpatatul Watson.
Sau poate ca tocmai in asta consta farmecul filmului. Intr-un Sherlock cu pacate lumesti, vesnic mahmur si cu inima sangeranda dupa frumoasa Irene Adler.
PS: Sala VIP unde ne-au cazat e minunata. Nu numai ca e intima ca un cinematograf regal, dar are scaune startrekiene, care-ti indeplinesc orice dorinta. Mai vreau.
Cum imperativul contemporaneitatii imi este strain, iar cei cinci cititori ai mei (care, conform confesiunii Feedburnerului s-ar fi transformat in 45) imi iarta anacronia, nu mi se pare deplasat sa-mi spovedesc public, abia acum, tresaririle de la Inglorious Basterds.
Nu Brad Pitt e de vina (desi…) ca filmul asta m-a tinut cu ochii infipti in ecran de la genericul westernian, pana la stigmatizarea din final si nici tocul cui al sandalelor ca am iesit tremurand din sala de cinema. L-as numi genial, daca paupera-mi cultura cinematografica mi-ar conferi acest privilegiu. Ma limitez insa la subiectivitate si amatorism si spun ca mi-au placut: subiectul, montajul (Bogdane, cand facem si noi unul?), umorul, perspectivele narative.
Quentin T. nu se sinchiseste de istorie. Caricaturizeaza si ia peste picior subiecte care de obicei sunt rostite cu fruntea incretita. E un film despre holocaust in care evreilor nu li se mai ataseaza nimburi si aripi. Cei buni sunt la fel de rai ca cei rai. Cei rai sunt la fel de simpatici ca cei buni. Subliniem interpretarea lui Christoph Waltz. In nebunia lui studiata, nazistul Hans Landa acum te ingrozeste, iar cateva momente mai la dreapta te face sa razi si sa te simti prost ca l-ai detestat.
Sigur ca ne aflam pe taram tarantinian si intrinsecele puhoaie de sange nu ne prind fara punga de hartie la indemana, dar sub toate cheagurile alterneaza straturi de tragism si parodie.
Adevărat grăiesc vouă că m-am dedulcit la Bănică duminica asta, la Tuborg Green Fest, cu atâta patos, că nici repetate abluţiuni cu Bach & friends nu-mi vor putea spăla păcatele.
As zice ca ploua infernal, dar cum am mari indoieli ca in infern ploua, ma voi limita la o fina precizare: in locul postumelor dune de la Madonna, un namol cu influente porcine se intindea de la sopronul VIP, unde salasluiam noi, la scena unde isi zbenguiau fesierii odaliscele fostului Junior.
Dupa un preludiu ca la carte efectuat de Adrian Despot, la umbra Viţei de Vie, trei sferturi dintre cei prezenti s-au retras pe la caselele lor, lasand pe umerii nostri firavi jena lui Banica de a canta intr-un cerc atat de restrans. Dar Fane nu s-a rusinat ca nu e ca pe Wembley si s-a asternut pe cantat. “Prosopul”, “Am s-o astept mereu”, “Aceeasi” si alte hitulete.
Incongruenta cu rafinamentul celor de la VIP, mi-am luat ploaia-n cap si m-am avantat intr-o calatorie initiatica pana in buza scenei, sa vad si ultimul fir de matreata dinr-un breton ajuns acum la 40 de ani. Cu abnegatia prepelitei din “Puiul”, am facut o baie de multime si-am cantat intr-un glas cu Fane hituri pe care in public ma jenez ipocrit ca le stiu.
Spre surprinderea multora, Banica a dovedit ca are mai mult de un singur prieten, aducand pe scena chiar trei: Andra, Bodo si A.G. Weinberger. Voce, dinamism, spectacol. Pun pariu ca multi dintre cei care stramba din nas cand aud de salile arhipline de la concertele de Craciun, daca l-ar vedea macar o data live, n-ar mai arde-o atat de elitist. N-o avea omu’ versurile lui Goethe, si nici originalitatea lui Freddie, dar, spre deosebire de playbackistii veniti cu pluta pe Dambovita, stie sa faca show. Ce sa-i faci! Are lipici! Asta… sclipici am vrut sa spun.
Oare i-o fi zis cineva ca e un umflat prin Mephis care-l tot imita?
Am primit două invitaţii la Anastacia, după mare mila Toei şi a Gavrilescului. M-am îndoit (deci am gândit), până în ultima clipă. Din tribune ne veghea patern, trântit pe un maldăr de şunci, capul lui Piedone.
În deschidere, pe o scenă care s-ar fi ruşinat în faţa omoloagei sale de la Mamaia ‘91, Cream. Ironică povestea vieţii pseudo-divei: odinioară, din grămăjoara de păr creţ se iţea un nas intimidant, de amploarea lui Cyrano de Bergerac; ulterior l-a dichisit din bisturiu, iar acum s-a ingrasat. La prima melodie, de jur împrejurul rotunjimilor ei se tot agita numitul Sasha, dansator şi din fire, şi din meserie. Sasha nu purta cămaşă, dar purta trabuc. (Când văd cum se scurg şi se unduiesc unii bărbaţi în dansuri tribale cu pretenţii aţâţătoare, mi se face mie ruşine de ruşinea lor. Oare există femei care chiar le apreciază strădania? În schimb, Solcanu să fii şi să nu te emoţioneze fundurile netede şi ferme ale celor două dansatoare!)
Spre surprinderea mea, când pe scenă a urcat Anastacia, aplauzele au părut sincere. Aveau şi de ce: cânta bine şi deloc scremut. Spre deosebire de celelalte staruri pe care le-am văzut rupându-se în figuri, asta chiar a evitat să se comporte ca şi cum apariţia ei ar echivala cu climaxul vieţii noastre. La începutul primei melodii s-a înecat (Dumnezeu ştie cu ce). Aşa e când înghiţi… A tot tuşit şi a lăsat cântecul pe mai târziu.
De altfel, pe tot parcursul concertului, “alba cu voce de negresă” (bla bla bla) ne-a arătat că ştie să se ia singură peste picior şi nu i-a scăzut rangul. Dintre “artificiile” serii reporterii noştri prezenţi la faţa locului au consemnat:
un domn afectat probabil de ADHD, zelos, a dat haotic cu trafaletul pe scenă, servindu-se de o vopsea imaginară;
un alt domn, cu chitară, negricios, semi-cocalar, dar demn de menţionat, pe care din simpatie l-am botezat Lenny. (Lenny, dacă mă citeşti, asl pls!);
un autohton durduliu, urcat pe scenă să danseze cu Anastacia, autorecomandat cu pronunţat accent danubian: “Eidriăn”;
Andreea Bălan în public – “frumosăăăă”, că la Bodo te puteai uita, dar la dânsa ba.
Oare ce-o fi zis Anastacia când l-a văzut pe Costi Ioniţă în sală?
Ieri seara am coborat din empireul queenic direct la concertul Madonnei. Hai, bine, am exagerat. N-a fost chiar un concert. Cel mult o demonstratie de gimnastica ritmica presarata cu behaieli si mesaje antidiscriminare. Din parcul Izvor nu lipseau decat piramidele ca sa ma simt ca-n Egipt. In rest, le aveam pe toate: nisip, camile care-si purtau perechile pe umeri, mumia pe scena.
De la intrare, pana la cozile la bere si inghetata, descendentii ciobanului Bucur isi sustineau mostenirea genetica. Ca niste Usaini Bolt amatori de vid, s-au imbulzit unul in altul, doar-doar or ajunge la bere cu o miime de secunda inaintea adversarului. Mie-mi era fomica, iar “painea lichida” pe care am reusit s-o capturez nu facea fata sucului gastric care imi iesea si pe nari. Coada la hot dog ca la Izvorul Tamaduirii. Dar foamea mea capatase deja dimensiuni ecostinice. Tot asteptand imprastierea hoardelor de navalitori, m-am amagit cu un mar paduret. Iata avantajele unui concert in mijlocul poienii.
Diva a binevoit sa-si faca aparitia pe scena a treia zi dupa Scripturi. In public, isterie din reflex pret de cateva minute, erectii razlete la delirul sexual de pe scena, cateva fredonari de hituri, pitziponceala pe tocuri de 10, primate catarate prin copaci. Pe scena, o aiureala totala, neinchegata, distantata de la cer la pamant de titlurile bolduite care ne preveneau cardiac sa ne asteptam la cel mai mare show pe care l-a cunoscut piciorul de plai de la Rovine incoace. Doar mesaje politice prafuite si clisee ideologice. Pe scena, intorcand fundul Casei Popoprului, Madonna preda un simulacru de democratie.
La cate figuri am, n-am rezistat pan’ la final. Nu eram singura. Palcuri de platitori de bilete paraseau parcul dezamagiti, consolandu-se cu “se tine bine baba la varsta ei!”. In spate, pe scena unde bisul nu si-a gasit loc, se lasa un “Game Over” usurator. Mi-au ramas in minte cele doua litere gigantice lipite pe flancuri. Cu M mare, de la Marketing.
)