Poate doar eu am avut neplacerea sa-i intalnesc. Poate doar eu am numarat in gand pana la 10 de mii de ori, sperand naiv ca ma voi calma si ca nu-mi va scapa vreo replica tintita, de care sa-si aminteasca si stranepotii.
Cata intelepciune si cumpatare iti trebuie sa-ti inghiti cuvintele gogâlț, gogâlț, doar ca sa nu faci respectiva persoana sa se simta asa cum e: prost, dar prost de tot.
Vi s-a intamplat sa aveti neplacerea de a intalni oameni care, din prima vorba, imediat dupa salut, sa va scaneze din cap pana-n picioare si-apoi sa va atraga atentia, pe un ton miorlaitor, aproape compatimitor, prefacut si mustind de rautate ca o baclava in sirop, ca parca parul nu-ti mai sta la fel de ondulat, ca parca ti-a sarit oja pe o unghie, ca parca ai facut si un pic de burtica?
Si Doamne fereste ca ei sa fie niste fiinte sculptate de mana michelangeliana, cu trasaturi conturate la comanda lui Rafael, cu gusturi decantate sub atenta supraveghere a lui Lagerfeld sau lecturi de inaltimea lui Hegel. Nicidecum. O micime de fiinta. Plata, rautacioasa, cu inflexiuni josnice.
Toate aprecierile de mai sus n-au niciun farmec daca nu sunt rostite cu parere de rau, milos, cumva jenat, ca si cum o slutire de cod rosu s-a abatut asupra ta sau ti-ai pierdut cel putin jumatate din par.
Si-atunci stai si te gandesti: de ce? Ce-o mana pe ea in lupta? Ce obtine daca te critica pe tine pentru toate fleacurile, pe care insisi Simon Cowell si Anna Wintour le-ar trece cu vederea, cu blandetea impaciuitoare a unei bunicute?
De ce simte nevoia sa-si justifice propriile neajunsuri comparandu-se cu tine? DE CEEEEEEEEE?
De cate ori ma intorc in tara, ma napadeste un sentiment de alienare. Parca orice trecere de granita imi sporeste simtul critic (si-asa destul de bine pilit) si-mi scade imunitatea la grobianismul celor cu care, din cauze prestabilite, sunt nevoita sa-mi impart tara.
Ma apuca toti dracii de cate ori sunt “agatata” pe strada cu replici de un prost gust cras, de cate ori se tine scai de mine cate un “cersetor” sa-i dau un leu sa-si cumpere o paine, de cate ori nimeresc langa vreun hoit mergator care isi insemneaza teritoriul cu duhoarea proprie pe o raza de trei metri sau de cate ori vreun taximetrist refuza sa ma transporte pentru ca merg “prea aproape”. Aici voiam sa ajung.
La Praga (frumos oras, dar mai de-un weekend asa, nu de vacanta dedicata), am avut nenorocul sa dam peste un taximetroi cu origini romanesti pesemne. Am mers vreo 15 minute in trafic fluid ca-n orasele noastre de provincie si ne-a luat echivalentul a 50 de euro. In coroane. Dupa toate laudele pe care i le aruncasem cu generozitate orasului, marlania taximetristului ne-a facut sa ne simtim asa cum nu ne-am fi dorit vreodata: ca acasa.
Doua zile mai tarziu, in Bucuresti, ne intorceam de la petrecerea data in cinstea plecarii lui eCostin si Piticu in Africa de Sud. Stimabilul de la Taxi Mavi avea parul vopsit (dintr-o presupusa si ciudata solidaritate cu automobilul) galben. Cam ca tricolorii nostri cand i-a lovit galbeaza in 1998.
Mai tarziu am inteles ca cromatica pletei se dorea a fi un indiciu, o atentionare, un avertisment in directia nefericitilor care aveau ghinionul sa-i nimereasca pe bancheta din spate a masinii.
Omul, cretin din fire si far’ de leac, a vorbit la telefon, cu cotul stang sprijinit pe portiera, tot drumul. Subiectele atinse, dintre cele mai vaste: avortul spontan al surorii lui, prietena care-i dadea bataie de cap sau tupeul unuia din vecinii de palier. Fascinant!
Am coborat. Plina de draci, am sunat la dispecerat.
- Buna seara.
- Buna seara.
- As dori sa fac o reclamatie.
- Da, va rog, ce s-a intamplat? ma intreaba vocea de la celalalt capat al undei, la fel de blonda ca taximetristul petardat.
Ii povestesc. Ma asteptam sa se arate macar ingrijorata, daca nu revoltata. Sau surprinsa. Sau cumva. Orice reactie era binevenita.
- Domnisoaaara, imi zice ea bovina, pai asta e motiv de reclamatie?
M-am reumplut de draci. I-am explicat calm, pe cale sa explodez, ca da, faptul ca boul de mai sus condusese tot drumul vorbind la telefon e un motiv de reclamatie, ca de-aia e si interzis.
- A, pai va dati seama, ei sunt soferi profesionisti, la cata experienta in condus au… Nu se intampla nimic.
- Doamna, si cu Schumacher daca mergeam si vorbea la telefon, tot nu era OK. Or fi ei piloti de supersonice, dar soseaua e plina de pericole. Daca venea cineva cu viteza? (Pe-aici simteam ca spusele mele ii sunau ca un fel de “bla-bla-bla” indracit.)
Daca natura mi-a dat in folosinta un chip cat de cat prezentabil, o mana sanatoasa de carlionti capilari, iar metabolismul inca mai tine stavila ciocolatei si aripioarelor picante, nu inseamna ca manifest simptome de cretinism incipient.
De asemenea, te-as ruga ca data viitoare cand ne mai intalnim, sa renunti la privirea condescendenta si la atitudinea superioara. Singurul domeniu in care imi esti superior e al numarului de celule adipoase, nicidecum neuronale. Varsta-ti inaintata nu trebuie sa constituie motiv de infatuare. Cel mult de generozitate senina.
Nu devii un model daca te proclami unul. Vezi-ti de treaba, si lasa-i pe ceilalti sa se uite la tine in sus, iar nu cu scarba din coada ochiului.
Faptul ca faci glume la care razi doar tu si cei care se mai gudura in jurul tau nu te face automat popular. Ai tot atata carisma cat o grebla.
Cand incerci sa injosesti o persoana pana la gradul de prag pe care te cocoti nu devii mai inalt. Din contra. Dai masura micimii propriei personalitati detestabile.
Poate e cam abrupt, dar trebuie sa ti-o spun: esti gretos. Esti plamada conjuncturilor, a momentelor atent speculate. Viclenia iti tine loc de inteligenta si iti confera iluzia “reusitei in viata”. Nu m-as umfla in pene atasandu-mi epitetul de “descurcaret”. Din contra. Ai stiut sa te strecori prin cotloane slinoase, sa pupi, sa te tarasti, sa umezesti.
Inca un lucru. Daca te dezbari de apanajele materiale pe care heraldic le porti cu tine zi de zi si te strecori intr-un grup de oameni normali, o sa te simti asa cum esti: micut, uratel si putintel la minte.
M-as bucura nespus daca, atunci cand ne-om mai intalni, mi-ai asculta raspunsurile pe care voi avea grija sa le formez din propozitii cat mai simple.
“Cat imi sunt de urate unele dobitoace”, zice fabula. Si-as zice si eu, daca n-as avea bun simt, chiar si online.
Pentru ca, pe Internet, nu doar ura atinge cote inimaginabile, ci si tupeul, nesimtirea, impertinenta si impostura. La adapostul unui pseudonim, toti devenim cocosi creativi, potenti, agili, amuzanti, simpatici, filantropi. Toti dam sfaturi cu convingerea expertului. Toti avem vieti de scenarii la Hollywood.
Scriam acum aproape o luna un articol despre doi copii amarati, pe care i-am intalnit in Carrefour. Frati. Ma revoltam atunci impotriva propriei lipse de reactie. Stiti povestea.
La scurt timp, descopar cu uimire ca o intamplare identica a fost narata si pe Tpu.ro. Iar m-au furat epigonii, mi-am zis. Pentru ca mai apoi, sa remarc nu doar ca mi se furase textul integral (practica atat de la ordinea zilei in online-ul romanesc, incat am ajuns s-o consider fireasca), dar ca numita “Alexandra Poiana” sustine ca a trait ea insasi experienta respectiva. Cuvant cu cuvant.
I se atrage politicos atentia. Daca tot ai furat, macar citeaza sursa. Dar ce credeti ca face? Ma acuza pe mine ca eu i-am furat articolul! Chiar daca articolul MEU a aparut cu 20 de ore inaintea celui copiat de ea si pus pe Tpu.ro. Eu am furat, recunosc. Si-mi cer scuze ca-mi fur propria viata.
Uluitor! Cam cat de frustrat sa fii ca sa iei cu copy-paste un articol, dupa care sa sustii cu nesimtire ca iti apartine, ca tu chiar ai fost personajul principal al actiunii? Cate leziuni cerebrale sa ai ca atunci cand ti se arata negru pe alb ca articolul de pe Maldita.ro a aparut cu o zi inaintea furaciunii tale, tu sa-ti aperi josnicia, si nevoile, si neamul? Cat de scelerat sa fii ca sa-ti crezi ca traiesti viata altuia?
Sa urmarim cu stupoare cronologia faptelor:
17 februarie, ora 1.05, Raluxa posteaza primul comentariu al articolului. (Articolul aparuse cu aproximativ trei ore inainte.)
17 februarie, ora 21.14, apare primul comentariu pe Tpu.ro la articolul furat de pe Maldita.ro. Uimitor, nu?
5 martie. Stimabilei i se atrage atentia ca a furat si sa se stearga la gurita:
15 martie. Stimabila insista sa ne dovedeasca nivelul ridicat al nesimtirii pe care il atinge si se apara:
15 martie. Stimabila se inflameaza:
Ziceti si voi acum. Ce-o avea de castigat Stimabila de pe urma acestei nesimtiri? Ce-o mână pe ea in lupta? De ce sa furi un articol si sa-l pui pe un forum? De ce?
Galiano, mare ti-e gradina si multi sar gardul! Dupa ce ne precipitaram catre pungile de hartie sa bomitam de la strampii barbatesti, dupa ce ne calmaram parul de pe sira spinarii proaspat erectizat de pantofii de cal marca Alexander McQueen, dupa ce ne pipairam portofelele vazand pretul gentilor de gunoi Vuitton, ete ce ne paste.
Corset pentru barbati, frate! O tichie de margaritar si nu ne mai trebuie nimic. Ne-am ingrijit singuri sa fim penibilosi.
Acum masculul nu se mai duce la sala, nu mai impinge roaba, nu mai ridica sacul de grane si nici mamutul nu-l mai ucide ca sa faca patratele pe abdomen. Azi isi misca doar destele pe tastatura, ca Chopin pe claviatura pianului.
Apoi isi prinde suncile in corset si-a sters-o la birou.
Demult, pe cand se potcovea puricele cu 1000 de oca de fier se-arunca in inalturile cerurilor si tot i se parea ca-i usor, mergeam eu la cumparat sutiene in dughenele Bucurestilor. Acum, de cand sunt faimoasa, Victoria insasi isi desearta Secretul la mine la poarta, doar-doar m-oi indura sa-i endorsez un pic brandul cu sanii mei monumentali, marimea B (auto-ironie fina ca faina scapata printre destele bunicii framantatoare de paine).
Si cum imi leganam eu trupul cand in stanga, cand in dreapta, aruncand priviri cercetatoare magazinelor oriental oranduite, intrezaresc azuriul unui sutien atat de simplu, dupa cupa, dupa port. Hipnotizata, ma indrept spre el. Il strajuia o vanzatoare dintre acelea ce domnesc peste vreo limba. Sau macar lasa impresia. Le stiti voi: genul omniscient, pierdute in ganduri academice, care-ti fac o favoare intampinandu-te ranjind. Prin craniul ei puteai vedea rafturile din spate. Atat era de vidat.
O rog frumos, frumos, cu ochii mari, bucurosi si scanteietori, ca orice fata care-si gaseste sutienul vietii ei sa mi-l inmaneze ca sa-l pot proba.
Ma examineaza, imi cantareste din priviri tesutul mamar (aproape ca m-a gadilat cu uitatura), se uita la mine din fata, din profil. Ma asteptam sa vina chiar sa ma palpeze, sa-mi acorde un indice de fermitate sau macar sa-mi dea un diagnostic: para sau mar? Apoi se indupleca si-mi spune scurt, aproape cu mila:
- E mare de tine.
- Dati-mi cel mai mic numar.
- E prea mare, domnisoara.
Ma, oi fi eu un umil B care abia a scos capul in lume, dar e un privilegiu chiar si sa-l probez?
- As dori totusi sa-l incerc, intind eu coarda, asteptand in orice moment un upercut.
- E MARE!!! ridica ea tonul. N-are rost sa ti-l dau de pe manechin ca sa-l probezi tu, daca eu iti spun ca e mare!!!!
Creierul imi facuse bulbuci de la clocot si asteptam sa iasa aburul fierberii pe urechi. Am adoptat cel mai calm ton din lume si i-am zis zambind draceste:
- Ciudat. Si capul tau e atat de mare si totusi ai un creier atat de mic.
M-am rasucit pe un calcai si-am trecut pragul. N-am auzit nimic in urma mea, dar imi incordasem ceafa, in asteptarea unui bust de manechin azvarlit de cea mai proasta vanzatoare a tuturor timpurilor. Uite c-am si incoronat-o.
PS: Am mers in alt magazin si mi l-am cumparat. Era bun. Il am si azi. Trai-mi-ar!
Claudia Chelan, studenta in anul VI Facultatea de Medicina, are cancer. Nu vreau sa-mi inchipui cum a primit vestea familia ei. Nu vreau sa-mi inchipui nici cosmarul chimioterapiei, nici teroarea gandului ca poate ziua de maine nu va mai exista pentru ea. Nici inevitabilele priviri inapoi si regretele ca poate nu a zambit in fiecare zi sau ca n-a apucat sa-si indeplineasca o tona de visuri.
Pentru Claudia, viitorul costa 150.000 de euro. Prietenii ei au reusit sa stranga in timp record 100.000 de euro.
Despre ea am scris un articol pe www.stirileprotv.ro . Nu speram sa-l citeasca Donald Trump si sa-i semneze un cec pentru restul de bani, dar speram ca incet-incet, banut cu banut, s-ar putea face rost de restul sumei. Daca 50.000 de oameni ar fi renuntat la banii de guma sau de tigari intr-o zi, cosmarul Claudiei si al familiei sale ar fi luat sfarsit. Probabil unii asa au procedat.
Dar foarte multi au ales sa arunce cu muci si urdori. Si sa ofere inca o data proiectia fiintei meschine si plina de scarba a unui popor care se-nchina de cinspe ori la orice biserica ii rasare in cale.
Din 23 de comentarii cate sunt pana la ora asta, majoritatea hulesc si indeamna s-o lasam sa moara “ca sa nu ingroase randurile medicilor spagari” sau, si mai cinic, “sa mearga la Fundeni ! Sa apeleze si ea la sistemul medical romanesc. De ce sa mearga in Austria? De ce sa fie ea mai cu mot? Cu ce drept cere un tratament preferential si mai bun decat al altora ?”
Poporul “crestin” care-si tapeaza sufrageriile cu icoane, aceiasi care se imbulzesc ca oile pentru bidoanele de apa sfintita sau se calca-n picioare ca sa pupe mortaciuni cu nume generic de “sfintele moaste”. Mentalitatea comunista de turma acefala ii instiga sa-l pupe-n cur pe Isus, ca poate-poate le scad ratele la banca sau capra vecinului trece in nefiinta.
De ce sa primeasca asta 150.000 de euro degeaba? Mie mi-ar strica? Io de ce sa nu-mi iau apartament cu doua camere in Ferentari? Sau gipan sa-mi duc proasta la mall? Sa ni se dea si noua!
Ba, stiti ce ar fi trebuit sa se dea? Parintilor vostri prezervative sau voua vitriol!
Asta-i din gama “am un vagon de bani si nu stiu pe ce sa-i dau”. Si zau ca nici eu – care rar raman fara ceva de comentat – nu gasesc pe scara dezgustului un concurent sau macar un echivalent al acestei uluitoare creatii din blana de strut vopsit.
Va intrebati cum se poarta? Cu stil:
Stai, sterge-ti balele din colturile gurii, ca uzi tastatura si te curentezi! Stiu ca il vrei, imi dau seama din privirea ta hulpava. Si hai, ca daca tot suntem intre patru ochi iti spun si cat costa. Cu doar 1.900 de lire STERLINE, poate sa naparleasca pe umerasul tau!
Ma rog, acuma tu poti sa pleci doua saptamani la Paris cu banii aia sau iti poti cumpara vreo 15 trollere de carti, dar na! E Tim Ryan, fataaaaa!
Oi fi eu mai optzecista, ultraretrograda, nesimtitoare la pulsul infierbantat al noutatilor de pe catwalk, dar unor lucruri mintea mea tip stafida nu le poate dibui sensul. Pe langa fizica si chimie, ce nu pricep cu dat dracului sunt noii “pantofi” Alexander McQueen.
Lasand la o parte voma pe care mi-o provoaca designul, ma intreb in afara de Lady Gaga si, eventual, Posh, cine dracu-si mai risca integritatea gleznelor ca sa nu treaca trendul peste ea? Ce supradoza de fashionism sa aiba inscrisa in ADN ca sa poarte asemenea elucubratii vestimentare?
