August 22, 2010
2 Comments
Vine ziua mea. Para-pa-pam-pam! In urma investigatiilor daniholmesiene, am deconspirat o parte a planului miselesc al colegilor mei de a ma surprinde. Mentionez aici, in clar, ca NIMENI, dar absolut NIMENI nu o surprinde pe Daniela Petrescu. Andra, ai auzit? Terminam si noi “Razboi si place” pana pe 8 septembrie sau il lasam pe la anul? Muahahahaha!
Si, pentru ca am aflat pe surse ca anul trecut le-a fost aproape imposibil sa-mi ticluiasca un cadou care sa-mi fie pe plac si-au ajuns pana la interesantul concept de “o saptamana de rasfat la Barcelona” (not bad), anul asta le dau o mana de ajutor. Nu doar lor, ci tuturor celor care sunteti interesati in a-mi oferi o atentie, cat de mare. Le primim pe adresa redactiei Maldita.ro.
Vreau asa:
- lingurita cu coada lunga pentru cafea
- crema asta sau toata gama de la Avene (Oana stie
) )
- ghete de soldat, marimea 36
- cizme frumoase rau de tot
- ghete cu toc: http://www.zappos.com/steve-madden-seanna-black-leather
- un paltonas dragut (sa nu fie maro) – Andra, Miha, Oana, aici puteti colabora
- telefon – ajutorul lui Bogdan este nepretuit
- parfum care va place voua – numai Chanel 5 sa nu fie
- ondulator
- espressor facator de macchiato
- cuptor cu microunde argintiu/negru/rosu/alb si frumos
- geanta misto – nu maro (de fapt, aceasta din urma specificatie ar trebui sa fie considerata universala) – incapatoare, dar sa nu incap decat partial in ea
- facatoare de popcorn
- laptop nou
- frigider
- renovare de apartament totala sau partiala, dupa posibilitati
- masina micuta si draguta
- perdele cu maci
- bicicleta frumoasa, de fetite
- rucsac frumos, de fetite
- geanta de laptop, frumoasa, de fetite
- sorici
- troller mare si colorat
Aniversata isi rezerva dreptul de a modifica lista oricand, fara a-i anunta in prealabil pe participanti.
August 11, 2010
1 Comment
In copilariile celor crescuti in anii 90, vizionarea unui film cu si despre karate era motiv de umflare in pene inspre ceilalti purtatori de cheie la gat din fata blocului. Odata ce vei fi dezvaluit ca te-ai bucurat de privilegiul agitatei casete video, nu mai aveai cale de-ntors. Publicul se aseza roata in juru-ti iar tu, proaspat convertit intr-o Seherezada a betonului, te vedeai nevoit sa povestesti de-a fir a par cum, de ce si cu cine s-a batut Bruzli. Desi firul epic urma acelasi drum, indiferent de semnatarul regiei, audienta se crispa, suferea, aplauda, exclama la fiecare rezumat.
La sapte ani, cand mi-am cumparat o pereche de espadrile negre cu bareta, am inceput sa ma cred Bruzli si chiar imi indemnam familia sa ma strige astfel. Nu s-au lasat induplecati si au continuat sa ma numeasca, banal, Dani.
Dupa ani si ani, vorba cantecului, am reinnodat legatura cu idolul copilariei mele. Prin intermediul salonului de cosmetica “MagicSlim”. (Stiti povestea cu trei intr-o saptamana, nu mai bat tastele degeaba acum.)
Am avut parte aici de tratament bruzlicesc. Intr-un documentar biografic, silfidul Bruce povestea cum electrosocuri de intensitate redusa aplicate pe pept prin cateva ventuze mici aveau efectul a sute de flotari. Cu alte cuvinte, maestrul sedea linistit, se lasa patruns de corent si muschiul se tonifia. Nu se umfla ca pe Vandam, dar se definea mai cu spor decat in DEX.
Urmand exemplul de mai sus, la Magic Slim am fost intinsa pe un pat, mi s-au instalat ventuzele cu pricina in zonele cele mai expuse celulitei si grasimii, apoi muschii au inceput sa se contracte si sa se relaxeze ritmic, ca atunci cand faci sport. Doar ca in timp ce trupul meu se nastea a doua oara, eu citeam linistita o carte si a doua zi nu m-a durut spatele si nici epuizata nu ma simteam. O jumatate de ora a fost suficient. In cealalta jumatate de ora am fost supusa procedurii de “vacuum”, care, asa cum ii spune si numele, aspira pielea si distruge celulita. Asta e mai dureroasa, dar cica si mai eficienta.
Planuiesc sa-mi fac un obicei din electrostimulare, ca tare multumita am mai fost. Stiu ca acum ma priviti cu ochi critic si va-ntrebati indignati de ce dracu nu ma duc sa alerg de nebuna prin parcuri? Ei, bine, va raspund ca efectele pe care le obtii in ore de alergat, apar la electrostimulare intr-un timp mult mai scurt. Plus ca Mihaela de la Magic Slim e foarte draguta si-ti face placere sa mai schimbi o vorba cu ea in timp ce aparatul iti framanta cu spor grasimea.
A, am uitat sa spun ca inainte de a fi trecuta prin electrosocurile caudine, am suferit o serie de masuratori si cantariri in urma carora am descoperit ca sunt subponderala, la un pas de normalitate, totusi, si am celulita de gradul 1.
)
In copilariile celor crescuti in anii 90, vizionarea unui film cu si despre karate era motiv de umflare in pene inspre ceilalti purtatori de cheie la gat din fata blocului. Odata ce vei fi dezvaluit ca te-ai bucurat de privilegiul agitatei casete video, nu mai aveai cale de-ntors. Publicul se aseza roata in juru-ti iar tu, proaspat convertit intr-o Seherezada a betonului, te vedeai nevoit sa povestesti de-a fir a par cum, de ce si cu cine s-a batut Bruzli. Desi firul epic urma acelasi drum, indiferent de semnatarul regiei, audienta se crispa, suferea, aplauda, exclama la fiecare rezumat.
La sapte ani, cand mi-am cumparat o pereche de espadrile negre cu bareta, am inceput sa ma cred Bruzli si chiar imi indemnam familia sa ma strige astfel. Nu s-au lasat induplecati si au continuat sa ma numeasca, banal, Dani.
Dupa ani si ani, vorba cantecului, am reinnodat legatura cu idolul copilariei mele. Prin intermediul salonului de cosmetica “MagicSlim“. (Stiti povestea cu trei intr-o saptamana, nu mai bat tastele degeaba acum.)
Am avut parte aici de tratament bruzlicesc. Intr-un documentar biografic, silfidul Bruce povestea cum electrosocuri de intensitate redusa aplicate pe pept prin cateva ventuze mici aveau efectul a sute de flotari. Cu alte cuvinte, maestrul sedea linistit, se lasa patruns de corent si muschiul se tonifia. Nu se umfla ca pe Vandam, dar se definea mai cu spor decat in DEX.
Urmand exemplul de mai sus, la Magic Slim am fost intinsa pe un pat, mi s-au instalat ventuzele cu pricina in zonele cele mai expuse celulitei si grasimii, apoi muschii au inceput sa se contracte si sa se relaxeze ritmic, ca atunci cand faci sport. Doar ca in timp ce trupul meu se nastea a doua oara, eu citeam linistita o carte si a doua zi nu m-a durut spatele si nici epuizata nu ma simteam. O jumatate de ora a fost suficient. In cealalta jumatate de ora am fost supusa procedurii de “vacuum”, care, asa cum ii spune si numele, aspira pielea si distruge celulita. Asta e mai dureroasa, dar cica si mai eficienta.
Planuiesc sa-mi fac un obicei din electrostimulare, ca tare multumita am mai fost. Stiu ca acum ma priviti cu ochi critic si va-ntrebati indignati de ce dracu nu ma duc sa alerg de nebuna prin parcuri? Ei, bine, va raspund ca efectele pe care le obtii in ore de alergat, apar la electrostimulare intr-un timp mult mai scurt. Plus ca Mihaela de la Magic Slim e foarte draguta si-ti face placere sa mai schimbi o vorba cu ea in timp ce aparatul iti framanta cu spor grasimea.
A, am uitat sa spun ca inainte de a fi trecuta prin electrosocurile caudine, am suferit o serie de masuratori si cantariri in urma carora am descoperit ca sunt subponderala, la un pas de normalitate, totusi, si am celulita de gradul 1. )
July 30, 2010
3 Comments
Firul narativ al epopeii laptopului meu, Pesticuletz, se innodase in momentul in care acestuia din urma ii explodase incarcatorul. Valvataia, deloc spectaculoasa, dar decisiva. Legile electricitatii ma condamnau la cateva zile fara calculator, dar eu sunt mai abila decat ele.
Cum inspectorii IT de la munca s-au scotocit prin buzunare si n-au dat de niciun incarcator care sa i se potriveasca lui Pestic, am rasfoit paginile celei mai groase carti din lume: Internetul. Si sa vezi, minune! Pe stoc nu era nimic ce ne-ar fi coafat, asa ca am apucat calea magazinului pe pamant.
La Altex, un incarcator pe potriva lui Pestic costa nu mai putin de 350 de lei. Mi-am zis ca e prea mult si ca daca mai pun inca pe-atat imi cumpar alt laptop (glumesc, desigur, nimic nu se poate compara cu inegalabilul HP de sub degetele mele).
La concurenta, Flanco si Domo, ori costau la fel de mult, ori nu erau deloc.
Spasita, garbovita ca baba care-i arata lui Fat Frumos calul rapciugos mancator de jaratic, privind in gol, secatuita de speranta, m-am dus la Cora, sa-mi inec amarul intr-un borcan de Nutella. In drum spre raftul dulce, m-am abatut pan’ la cel cu electronice.
Acolo l-am gasit pe el. Incarcatorul care, conform declaratiilor inflacarate ale timidului angajat, ar fi fost match made in heaven pentru Pesticuletz. Nu era nici scump. A dat norocul peste mine, mi-am zis! Super-afacere! Ce spirit antreprenorial! Deja ma gandeam la compania mea de imobiliare din Pipera, la numele yacht-ului, la o linie proprie de lenjerie intima etc.
Acum, la cateva luni de la achizitie, evaluez incarcatorul: mai merge, mai sta. Se mai incinge ca fata mare la videochat, ia pauze mici si dese.
Ce mai! Suntem o casa de elemente cu personalitate!
The End?
July 23, 2010
4 Comments
Pentru ca lepsele de la Chinezu nu se discuta, se executa, imi incalc principiul bazat pe lene si autosuficienta, de a nu scrie mai mult de un articol pe zi. Ma intreaba A-list-bloggerimea Sa cam care ar fi locul meu preferat din Romania, trecand cu vederea, ca orice spirit mare, ca i-am atras atentia intr-un comentariu de demult asupra deficitului de “i” dintr-un cuvant. 
Ei, bine, nu e nici Transfagarasanul (desi Dumnezeu stie ca a fost probabil locul care mi-a provocat cea mai puternica impresie din cutreierarile mele romanesti si nu numai), nici manastirile din Nordul Moldovei (eu si divinitatea…), nici Sighisoara, Sibiul sau Clujul (orase in care m-as intoarce cu mare drag orisicand). E un loc deloc trendy, in care cei din protipendada showbiz-ului romanesc n-ar calca decat cu calus la gura si târâţi de doi negri bine facuti.
Orsova ii zice. Multi dintre voi n-ati vazut-o, dar va suna cunoscut si nu stiti de unde s-o luati. Va zic eu, ca de-aia am acces in admin. De la “soasandiset santimetrî”. De-acolo.
Eu o stiu din copilarie. De cand mergeam cate o jumatate de ora in fiecare dimineata, pe faleza Dunarii, ca sa ajung la scoala, in clasa de copii geniali ai doamnei Krutsch.
Unii o numesc Mica Venetie, conform metehnei de a boteza in ăst fel orice localitate de langa vreun lăcuşteţ. Pentru altii e loc de pelerinaj la Manastirea Sf. Ana, ca doar suntem bobor credincios, cu frica lui Dumnezeu, care se-nchina la toate chipurile cioplite sau pictate, dar cand un aproape lesina pe strada, il injura ca blocheaza trecerea.
Cine dintre voi stiti ca Orsova veche, Dierna, s-a pierdut sub ape, cand la Severin s-a construit hidrocentrala Portile de Fier? Sau ca numai si numai langa Orsova, la Cazane, creste o lalea ocrotita prin lege: Tulipa hungarica?
Pentru mine, Orsova nu e doar un oras mirific asezat, la poalele muntilor si-n buza Dunarii. E locul in care am crescut, intr-un melting pot numai bun de studiat pentru Scoala Sociologica din Chicago a lui Ezra Park, Thomas sau Znanieki. Unde probabil toate minoritatile nationale din Romania isi gasesc reprezentanti. Unde se cresc medaliile de aur olimpice, la caicac-canoe. Unde iarna ai partii de sanius si vara te poti balaci in luciul Dunarii.
Odata ce Orsova-ti este oras de bastina, oriunde te-ai duce, te simti expat.
Dau leapsa Sanei, Tomatei cu Scufita, Calinei si lui Mihai. Muahhahahaha!
Imprumut niste poze de pe Wikipedia, ca sa pricepeti macar in mare despre ce e vorba in propozitie:
June 30, 2010
20 Comments
Doamne, cat uram compunerile in scoala primara! Pana-ntr-a patra, mi le facea maica-mea. Nu, nu ma ajuta. Mi le dicta. Nu pentru ca n-ar fi incercat prin tot felul de metode ingenioase si didactice numai de ea stiute sa ma faca sa particip cat de putin la procesul creativ, ci pentru ca nu eram in stare. Si, cum nici la matematica nu dadeam semne ca as excela, presupun ca in capul parintei mele rasarea spaima ca voi fi un copil mediocru. Macar de-as fi fost proasta complet!
Si, Doamne, cum ma mai perpeleam cand venea dupa-amiaza in care trebuia sa scriu compunerea de a doua zi! Stiam ca nu sunt in stare sa scriu doua vorbe, cum stiam si ca voi sfarsi prin a-mi dezamagi mama pentru a mia oara si ca voi scrie din nou dupa dictare.
In clasa a patra, s-a petrecut miracolul. Nu stiu ce a declansat in mine dorinta pentru scris care, mai tarziu, s-a transformat in pasiune, dar am reusit sa scriu singura o compunere. Dumnezeule mare! O compunere izvorata din capul meu cap-coada! Fara pic de interventie materna. Compunere care a fost una dintre cele mai bune din scoala, iar domnul invatator a inscris-o la un concurs. Tare mandra am mai fost de mine. Intaia confirmare ca nu sunt retardata si ca mintea mea este capabila sa produca fictiune, nu numai sa o inmagazineze. E o usurare pentru universul unui copil, zau.
Cred ca nici temele propuse in clasa nu erau cele mai potritite sa-ti stimuleze creativitatea. Sa fim seriosi! Ce poti scrie in clasa a III-a despre “Toamna” sau “Mama” sau “Prietena mea cea mai buna”? Esti mult prea mic atunci ca sa-i poti desprinde din cotidianul tau de copil si sa-i zugravesti intr-o pagina si jumatate. Sunt mai mult un dat decat o tema.
Cartile pe care le citesti atunci sunt fantastice, cu Feti Frumosi, Ilene Cosanzene, balauri, palate de clestar, nu antologii de descrieri lalaite si presarate cu oftaturi si cascaturi.
Si, de la compunerea despre randunica vorbitoare, nu m-am mai oprit. Au urmat zeci de povestioare fantastice, notate de profesori, dar si cu mare succes la public. Intr-a cincea, abia asteptam ora de limba romana sau de franceza, sperand ca se va lasa cu o noua compunere. Intr-un fel, eram propriul meu entertainer. Asteptam eu insami cu sufletul la gura sa vad ce-mi mai poate capul.
In clasa a VI-a, deja devenisem un condei recunoscut in toata scoala. Creasem doua personaje, doi extraterestri, Chips si Center Shock, pe care ii perpetuam intr-un serial al aventurilor fabuloase. Proful de engleza le citea si la celelalte clase, iar in pauza, copiii veneau sa-mi spuna cat de mult le-a placut si ca abia asteapta urmatorul episod. Nu va inchipuiti ce insemna asta pentru un copil care atata amar de timp se crezuse semi-retardat, cu un potential enorm de ratare si fara urma de speranta ca, intr-o zi, va fi in stare el insusi sa lege naratiuni si sa contureze personaje. Si, flatarea suprema s-a produs cand, dupa ce am terminat scoala generala, am aflat ca Chips si Center fusesera preluati de alti copii in compunerile lor.
Capatasem atata incredere in mine, incat imi era cu neputinta sa nu ma imaginez scriitoare de succes cand voi creste. A venit liceul, iar fictiunea a lasat loc eseurilor si batailor de campi pustii si arizi, cugetarilor “intelepte”, de multe ori prefabricate in cartile de critica si adaptate stangaci de elevi. Nemultumirea mi s-a transformat treptat in adaptare la mediu si, pana la urma, am sfarsit prin a visa la o cariera de critic literar. Dar, cum cei mari si trecuti prin viata imi repetau in urechea dreapta ca oamenii de litere nu prea au ce sa manance in Romania, am sfarsit prin a ma orienta spre o cariera mai putin spirituala si mai garantatoare de desert si calatorii in strainatate.
Facultatea m-a crescut si maturizat. Atat de mult, incat scrierea cartii pentru copii la care am visat ma facea sa ma rusinez.
Azi, insa, mi-am dat seama ca trebuie sa ma reapuc de fictiune si sa vad de ce mai sunt in stare. Mi-am pierdut gratia? Excelul mi-a afectat stralucirea?
Pe 18 august 2010 am un cadou de predat. Un manunchi de povesti, unei fetite de poveste. Onica, de ziua ta, o sa primesti ceva frumos.
May 21, 2010
19 Comments
“M-am ingrasat un singur kilogram din clasa a IX-a pana azi si au trecut 10 ani de atunci. Pot sa mananc o ciocolata pe zi, mici, cartofi prajiti, bomboane, carnati de Plescoi, platouase si papanasi si tot o scobitoare am sa raman,” turuiam de cate ori cineva imi atragea atentia ca poate n-ar fi tocmai ok sa infulec gogosi si napolitane, hamburgeri si aripioare picante cu sos de usturoi cand orologiul suna noaptea jumatate. Ca si de nu pun un gram pe mine, colesterolul si alte boli ale batranetii spre care ma indrept in fiecare zi tot ma fugaresc.
Io nimic. Stiu mai bine. Imi cunosc trupul si n-ar strica sa mai pun cate ceva pe solduri, pulpite, sanisori. Dar socoteala din shaormerie nu se potriveste cu cea de la cantar, asa ca ma pomenii, dragii mei, cu diiitamai burdihanul.
Sunt atat de grasa, incat ma vedeti pe Google Maps. Bucurestiul e chiar langa mine, de jur imprejur. Pantalonii mei scurti sunt folositi pe post de cort pentru nunti, iar maiouasul serveste drept panza pentru ambarcatiuni. Sunt atat de grasa, incat batranul din Piata Unirii mi-a dat bani sa nu ma urc pe cantarul lui si nu pot purta tocuri pentru ca le infund in asfalt. Sunt atat de grasa, incat la baza arborelui meu genealogic se afla Gargantua si Pantagruel. Sunt atat de grasa, incat astept sa ma invite Oprah in emisiune sa povestesc cum sunt scoasa in fiecare dimineata cu macaraua in fata casei.
Ma numesc Daniela. Si am 49 de kilograme. Am avut o viata normala pana deunazi. Eram cea pentru care pantaloni prea mici nu existau. Eram fata pe care a intrat rochita de in din magazin, la jumatate de pret, prea stramta pentru a o putea cumpara cineva.
“Asta nu intra decat pe manechin,” imi arunca scarbita vanzatoarea.
“Ce masura e?”
“34, dar nu va vine.”
Mori! sari un gand, in timp ce eu o insfacam si intram cu ea in cabina. Rochita, nu vanzatoarea.
“Se potriveste,” ies victorioasa cu rochita pe mine.
Doamna cu coc care urma sa mi-o vanda isi chema socata o colega:
“A intrat rochita!”
Asteptam din moment in moment Stirile Pro Tv cu un car de emisie, care sa transmita in direct, de la fata locului. Asa ca m-am grabit sa plec, sfidator, cu rochita pe mine, calcand pe fatza care tocmai ii cazuse vanzatoarei.
Passes les ans, nuages sur les plaines. Et de retour, jamais ils ne seront, si-ar fi recitat Eminovici propria poezie, intr-un “then and now” cu mine protagonista.
Masuri trebuie sa iau. Si se pare ca altele, ca actualele nu mi se mai potrivesc. In mai putin de doi ani, am ajuns de la 34 la 36. In zare se contureaza XXL.
Adio, ciocolata topita pe incarcatorul laptopului! Adio, gauffres de la Mega Image! Adio, shaorma cu sos de usturoi! Adio, pastrama de oaie!
Bun venit, salata verde cu lamaie si sala de fitness.
Va pup, am plecat sa pasc!
Intre timp, Dietetik, site-ul pastorit de Marie Jeanne si trambitat de Anca Nelersa, lanseaza concursul Zana intr-o luna. Daca nu esti multumita de trupu-ti rubensian, da o tura aici, lasa un comentariu, convinge-ti prietenii sa te voteze si adu-mi ofrande de ciocolata. Asta pentru ca sunt in juriu, deci micile atentii s-ar putea sa te ajute Ha! In sfarsit, cineva mi-a vazut potentialul.
PS: As manca nooooon-stop.
PPS: Azi-noapte am visat ca mi-am cumparat un sac de cornuri cu ciocolata si o felie de tort. Nu, nu sunt obsedata.
PPPS: Ma duc sa-mi iau pantaloni cu bretele. Actualii nu ma mai incap.
May 19, 2010
5 Comments
In episodul I si II va povesteam, dand dovada de un talent narativ comparabil cu Ion Creanga… Dar ce spun eu Creanga? Tolstoi si-ar fi revizuit Razboi si pace, daca ar fi avut net de la RDS sa-mi citeasca blogul. Asadar, va povesteam destinul zbuciumat al celui care a avut nenorocul sa-mi serveasca drept laptop. Il stiu de mic. De cand n-avea nici Windows.
Ma pomenesc cu el intr-o zi ca nu-mi mai raspunde. Devenise taciturn. Nu mai vorbeam, nu ma mai lasa sa-i povestesc ce facusem peste zi. Nu nimic. Mi-am dat seama ca ceva nu mai merge in relatia noastra. Totusi, nu voiam sa pun punct. Stiam ca mai sunt o gramada de chestii pe care le puteam trai impreuna. Stiam pot avea un blog cu el pe care sa-l crestem amandoi.
El nimic. Nu-mi mai deschidea programe, se stingea cand avea chef. M-am intrebat mult timp daca exista altcineva. L-am prins in plin windows cu un troian. Am suferit enorm. Simteam ca ceva s-a rupt intre noi din momentul acela. Degeaba a incercat sa ma imbuneze cu un restart. Lucrurile nu mai puteau fi ca la-nceput.
Cum eu si Pesticuletz nu mai puteam locui sub acelasi acoperis, am apelat la consilierea unui specialist. De data asta, a superadminului Victor. L-a adapostit o perioada la el. Acolo i-a explicat ca noua relatie cu troianul nu putea fi decat una efemera si ca mai mult isi facea rau continuand-o. A acceptat sa-i fie extirpat.
L-am primit acasa ca dupa o cura de dezintoxicare. I-am reoferit caminul meu. Totusi, ceva intre noi se rupsese: toate pozele din vacante le daduse uitarii. Toate scrisorile de amor le abandonase intr-o memorie pe care avea sa o piarda pentru totdeauna.
Ne-am reconstruit relatia pas cu pas. Consilierea superadminului dadea roade.
Totusi, pe zi ce trece, simt ca legatura noastra se erodeaza. Cu putin timp in urma, Pesticuletz a inceput sa mearga din ce in ce mai greu. Nu mai avea chef de nimic. Nici de mine. Nici de Firefox, nici de Word. De nimic. Scriam acum in Mess, imi aparea peste doua minute. Ce-i cu delay-ul asta? Aoleu, se prapadeste Pesticuletz! Sari, Victor! Victor nimic.
Am dat de cap singura problemei, ceea ce mi-a reconfirmat aptitudinile de programator sau IT-ist si faptul ca mi-am ratat vocatia. Nu e timpul pierdut, totusi. Ma las de scris si ma apuc de codat. Ce php-ul meu?
Problema rezida in incapacitatea incarcatorului de a-si mai indeplini datoria. Desi ii statea infipt in fund lui Pestic, nu-l mai satisfacea ca odinioara. Ba mai mult, ii incetinea activitatea.
L-am ignorat cateva zile, pana cand si-a luat lumea-n cap si a explodat. Incarcatorul, nu laptopul. Noroc ca eram acasa, ca de nu, adio, ani de truda investiti in garderoba-mi! Bun venit, pompieri!
Dar despre odiseea incarcatorului, in episodul urmator.
May 12, 2010
15 Comments
Cand am descalecat la umbra acestui blog, am intemeiat categoria intitulata simplu si intuitiv “Pitici pe creier“. Se refera la trollii care imi paralizeaza uneori mintea, determinandu-ma sa dezvolt atitudini antisociale sau de-a stangul absurde. Cu cuvintele mele: vom vorbi in cele ce urmeaza de tot felul de ciudatenii lipite de mine ca timbrul de scrisoare, la dezvaluirea carora oamenii se infioara si scotocesc disperati dupa sticluta de agheazma personala.
Dar sa nu ne mai lungim cu vorba, cacuvantul din poveste inainte mult mai este, scriu eu fara virgula, ca doar am luat Bac-ul fara spaga.
1. Plaja
Mor de draci daca sunt fortata de imprejurari/oameni sa stau ca tuta-n soare cu orele. Chiar si la mare, in costum de baie, unsa cu toate alifiile. Mai ales unsa cu toate alifiile!!! Sa simt cum ma topesc incet-incet, cum ma scurg toata de la cearsaf la baltoaca si invers. Cum mi se infierbanta pielea pana da intr-un rosu stacojiu in ultima zi.
“Tauuun! tauuuuun! tauuuun!” asa imi urla in timpan un sunet pe care doar eu si cainii il mai auzim. Ce-o fi aia? Sa stai toata ziulica in arsita, in zaduf, in canicula (remarcati eruditia sinonimica) frecand menta, fara pereti pe care sa te uiti.
Plus ca mai exista specia oamenilor care sunt in stare sa faca sportul asta si-o saptamana! Oh, la, la, cum ar zice prietenul Bertrand din Vern d’Anjou.
Perdere de timp mi se pare mie. Relaxare li se pare lor. Cate bordeie atatea obiceie, da? Respectam alegerea omului de a se auto-perpeli.
2. Pisicile
Deci nu-mi plac. De cand eram mica si-am tras doua de coada simultan care apoi mi s-au urcat in cap. La propriu, iar nu cum fac eu cu omul cand imi da un deget. Nu-i iau mana toata, i ma urc in cap. Mi-e frica de ele. Eu am impamantenit zicala “fereste-ma, Doamne, de pisici, ca de maidanezi ma feresc singura“. Am TM pe ea.
Mi se par prefacute si periculoase. Un fel de Brutusi ai animalelor. Sa stam departe de Senat, zic.
3. Inghetata
Da, stiu, sunt o ciudata, n-o sa-mi mai cititi blogul, ce-o sa ma fac eu fara voi? Dar vreau ca relatia asta sa se bazeze pe sinceritate. Si de-aia am dat totul in vileag acum, pana nu pune Cancanul mana pe exclusivitati. Deci nu, nu-mi place inghetata. Mananc foarte rar. Foarte rar. Nu va cer sa-ntelegeti, doar sa ma acceptati asa cum sunt: cu bune si mai ales cu rele.
4. Pizza
Nici pizza. Era mancarea mea preferata. As fi mancat-o de 3 ori pe zi, 7 zile pe saptamana. Si cred ca, de dusa ce sunt, la un moment dat, chiar am facut asta. Pana mi s-a scarbit. Acum nu mananc decat daca n-am si n-am si n-am si n-am de ales. Ma simt si prost ca nu-mi place pizza. Imi vine sa-mi cer scuze. Dar cui?
5. Singuratatea
Am zis si pe Twitter odat’ pe furis, dar voi n-ati vazut. Ca am zile in care pot sa stau singura cuc si sa ma distrez de minune. All by myself, cum ar lalai Celine. Sociopatie? Boala psihica? Normalitate? Sigmund Freud, analyse this, this, this, this. Imi plac si oamenii, unii dintre ei, dar parca din cand in cand, o sedere prelungita cu surmenatu-mi sine nu strica.
6. Baieti dezbracati
Ei, puteti sa ma acuzati de lesbianism, n-aveti decat, dar zau ca nu ma uit la pictoriale cu baieti cu aceeasi bucurie ca la cele cu femei. Sunt frumoase. Iar ce-i frumos si Malditei ii place. Nu ca baietii n-ar fi frumosi, cunosc indeaproape unul extraterestru, perfect simetric si draguuuuut, dar dintre o poza cu Carmen Electra dezbracata si William Levy, cu toata parerea de rau, m-as holba mai prelung la ţâţe. Na!
7. Urasc cuvinte
Cu patima. Da. Asta cred ca-i cea mai dubioasa. Sunt in stare sa cladesc antipatii fata de cuvinte. Nu de toate, de unele. Dar rau de tot. De exemplu, urasc cuvantul “haios”. Nu-l suport. Mi-e rusine cu el in dictionar. N-am un motiv anume, dar va spun ca m-as rusina daca l-as rosti.
8. Haptefobia
Lasa DEX-ul. E teama de a fi atins. La mine nu e chiar atat de grav, e mai mult neplacerea de a fi atins cat teama, dar sa zicem ca prefer sa pastrati distanta daca ne vedem IRL si sa nu deveniti prea tactili, ca stricam bunatate de prietenie. Raaaaar gasesc lume pe care sa vreau s-o iau in brate. Si nu stiu care sunt factorii determinanti. Asta nu-nseamna ca nu va ador. It’s not you, it’s me.
9. Parul intins
“Dani, ai niste bucle MI-NU-NA-TE. De ce ti le intiiiinzi?” De chichi. Imi place si mie sa am par drept, prin care sa-ti treci mana lin, fara sa-ti ramana degetele infipte ca o musca imbecila in plasa de paianjen. Da, am bucle minunate, bla bla bla, dar din cand in cand mi-l intind cu placa. Si ma simt adevarata Sailor Marte. Jur. (Ma rog, chiar sunt adevarata Sailor Marte, dar sper ca nu mai spuneti si voi…)
10. Aroma de zmeura sau capsuni
Fructele sunt ok. Aroma imi aduce voma in pragul esofagului.
Intrebarea este daca dezvaluirile incendiare de mai sus vor sta in calea relatiei noastre.
May 12, 2010
6 Comments
Repurtand un succes rasunator (nu) cu primului episod, istoria lui Pesticuletz continua.
Dupa ce lui Pesticuletz i-au fost instalate toate cele necesare vietii, Alexica mi-a cedat custodia si l-a lasat pe mainile mele fine, de domnisoara.
Nici nu banuia bietul Pestic cate avea sa indure, dar jur, jur cu mana pe inima in fata voastra, cei mai minunati cetitori de bloguri din lume, ca niciuna dintre agresiuni n-a fost cu intentie.
Prima ciocnire a titanilor a avut loc intr-o insorita zi de vara, cand stimabila suprasemnata isi intocmea bagajul. Pesticuletz ingana un cantec saltaret, o oarecare rockareala, cand a ramas blocat. Repeta isteric aceeasi bucata de 3 secunde. Sonorul dat la maximum. Nervi. Aoleu, urechile mele! Pesticuletz, taci dracului!!! Butoane apasate isteric. Nada. Aoleu, urechile mele! Pesticuletz, taci dracului!!! Pesticuletz nimic. Ce sa fac? Ce sa fac? Ma aud vecinii!!! Valeu!
Inteligenta mea nativa mi-a dictat sa-l acopar cu perna in vederea inabusirii zgomotului, iar nu sa-i scot bateria, gest care l-ar fi redus pe loc la tacere. Prin perna, cantecelul continua sa razbata. Asa ca i-am aplicat lovitura finala: plapuma. La dracii pe care-i aveam, il si gazam! Partea buna e ca a tacut. Partea proasta e ca a tacut para siempre. Nu-l mai porneam nici cu manivela. L-am tinut in priveghi vreo doua saptamani. Zadarnic i-am strigat: “Pesticuletz, ridica-te si umbla!”. N-a ascultat. Am fost nevoita sa-l duc la reparat.
Alte doua saptamani m-au tinut departe de el. La externare mi-au zis ca n-are nimic. E ars acumulatorul. Mi-l schimba, il readuc pe Pestic pe meleagurile natale si si-am trait fericiti pana l-am virusat.
Dar despre asta, in episodul urmator.
May 10, 2010
4 Comments
Propun drept moto al acestei serii de articole doua versuri pline de intelepciune si premonitie efectuate de Freddie in cadrul slagarului “Killer Queen“: Gunpowder gelatine, dynamite with a laser beam guaranteed to blow your mind. Anytime. Va veti prinde mai tarziu pe cine ironizeaza. (Sigur ca cei mai destepti dintre voi s-au prins de-acum. )
Ca oricarui student eminent in prag de licenta, ai mei au pus mana de la prima si mi-au daruit bancnotele necesare achizitionarii unui laptop. 32 de milioane lei. Bani pesin. Gheata. Lichizi. Se intampla in 2007. Sigur ca, daca era dupa mine, l-as fi ales dupa culoare si tastatura: alb cocalaresc si butoane fine, ca-n Star Trek. Sigur ca n-a fost dupa mine, asa ca am plecat urechea la sfaturile specialistului Alex. (Il vom numi Alexica de aici inainte.) Alexica, specialist si in danisme nu numai in laptopisme, m-a chestionat:
- Ce fel de laptop vrei?
- Nu ciu. Spune-mi tu de care vreau.
- Pai ce vrei sa faci cu el?
- Pai vreau sa scriu.
- Atunci iti recomand o masina de scris.
- Bine, si sa mai intru si pe mail. Si sa mai vad si cate un film, de temps en temps.
- OK. Cum vrei sa fie: fata sau baiat? ma intreaba specialistul Alexica pe limba mea. Atata coborare la mintea mea n-am pomenit.
- Cum adica “fata sau baiat”?
- Adica frumos si prost sau urat si destept?
- Ha-ha. Not funny. Pai, baiat, cred…
- OK, atunci luam un HP.
Mergem la eMag. Cirezi de laptopuri ne dadeau tarcoale, zambindu-ne care mai de care mai imbietor. Pick me! Pick me! striga un Mac. Era asa de frumos ca la HP te puteai uita, dar la dansul ba! Multiplele zerouri din coada pretului sau au fost potrivnice comuniunii drac-laptop, asa ca m-am oprit la raftul cu laptopuri negre. Urate rau. Patratoase, negre spre gri, grele de ziceai ca ridici haltere. Dar, conform specialistului, foarte bune. Am efectuat investitia, am luat garantia de un an si-am pornit vioi spre casa.
Negriciosul din cutie si-a primit numele de Pesticuletz.
Ramaneti alaturi de noi pentru uimitoarele aventuri ale lui Pesticuletz din Tarascon.
