Scufita Rosie

Intamplare reala. Protagonistul, un baietel adorabil de doi ani si cateva luni, plin de energie, zambete si idei poznase. Pentru ca de vreo trei ore n-avea astampar si-i hipnotiza pe cei din jur cu sprinturile dintr-o parte in alta a curtii, a fost ademenit de bunica:

- Hai sa-ti spun povestea cu Alba ca Zapada.

- Nu, vreau cu Scufita Rosie, se impotriveste mititelul.

- Ia zi, mai stii ce sfat i-a dat mama Scufitei Rosii?

Copilul, intr-un moment de genialitate de care numai pana-n trei ani suntem in stare:

- Sa nu bage mana-n cacat.

Un sfat destul de bun.

De-a gata

Prea ne-am invatat cu firescul murii in gura si a perei malaiete in gura Natafletei. Prea avem impresia ca ni se cuvin toate, ca o livada data in parg ar trebui sa ni se astearna la picioare si, cu puterea gandului nostru, tot fructul sa ni se pogoare in paner, fara ca macar sa trebuiasca sa intindem mana inspre. Prea ne trezim cu fata la cearsaf zi de zi, in loc sa urlam de bucurie ca ne-am trezit si azi.

Nimic nu ne convine. Nimic nu ne satisface timp indelungat. Toate colile albe au cate un punct negru pe tenul de altfel imaculat. Toate merele frumoase trebuie sa fie gaunoase. Si nebunia asta a insatisfactiei si a strambarii din nas pare sa se propage molipsitor. Se transmite din om in om, precum cascatul. Il auzi pe cel de langa tine ca-l indispune ora pe care a petrecut-o la birou, peste program, si parca te-apuca dracii si pe tine, gandindu-te la propriile ore petrecute la propriul loc de munca.

Aud tot mai multi oameni nemultumiti de locul de munca. Maine ar pleca pe un salariu cu 100 de euro mai mult. Seful e un bou, colegii niste prosti plati, sunt nevoiti sa lucreze in conditii mizere, alaturi de alti 100 de idioti, salariul nu le mai ajunge de la o luna la alta. Dar uita ca acum trei ani si-ar fi vandut un rinichi sa intre in compania respectiva, salariul actual era doar un vis frumos, colegii i se pareau cei mai minunati oameni de pe Terra, iar seful…

Tipam la parinti prin telefon, ca ne-au deranjat fix in toiul serialului preferat, si, in cretinismul nostru temporar, uitam ca peste 40 de ani am tresalta daca ecranul telefonului le-ar mai afisa numele.

Ne nemultumeste insistenta prietenilor care ne intreaba obsesiv ce mai facem, ce-am mai facut, fara sa tinem seama ca, daca aceleasi intrebari de maine n-ar mai fi, am fi niste marionete fara sfori.

Nici iubitul nu ne mai convine. El, cel dupa care am salivat luni. El, cel pe care l-am urmarit indeaproape, ca un stalker nedestainuit. Nu ne mai convine.

Se numeste “hora hedonista”. Inveti despre ea la scoala sau citesti de unul singur daca esti mai inzestrat. Sau nu afli niciodata daca nu-ti sta in obicei sa dai foile din carti. Hora hedonista se intampla atunci cand nu ne mai satura Dumnezeu. E specific umana. Marinarul ajuns senator isi doreste sa fie ministru, ajuns ministru isi doreste sa fie presedinte. Ajuns presedinte orice si-ar mai dori nu-l mai multumeste.

Nici nu stiu ce sa mai zic. Suntem nesatuiti. Si nesabuiti.

“I’m a lucky man to count on both hands 
The ones I love.”

Copiii din ziua de azi

Sufar de sindromul Peter Pan. Desi buletinul imi spune ca sunt “om mare”, am obiceiuri si trairi de copil. Mi-am oprit maturizarea, din proprie vointa, pe la 15 ani si nu cred c-o sa parasesc prea curand aceasta varsta a spiritului.

Vara de vara, o saptamana sabatica o am rezervata intoarcerii in pseudo-urbea natala. Retraiesc la nesfarsit si fara a da semne de satietate senzatii si experiente deja probate, reconfortante si creatoare de dependenta. Orice-ar fi, aici imi e bine. Drumul spre casa celei mai vechi, mai dragi si mai asemanatoare prietene imi confera sentimentul de intoarcere in timp. Parfumurile ce razbat dinspre straturile cu flori care flancheaza trotuarul sunt aceleasi: petunie si regina noptii. Doar gardurile vecinilor par mai scunde si mai innegrite de vreme.

Nu s-au schimbat decat chipurile celor care ies seara de seara la terasele din mini-centrul orasului, la o Cola de 3 lei sau o bere cu unul mai scumpa. Bebelusii de odinioara, care ne zambeau din caruturile impinse de mamici sau surori mai mari, au acum varsta pe care o aveam noi atunci. Iar fostii bebelusi, desi crescuti in acelasi oras cu un singur parc si fara semafoare, sunt cu totul diferiti de cum eram noi.

Noi ne rusinam daca dadeam ochii cu cel pentru care aveam o slabiciune, ei isi schimba iubitii si iubitele mai des decat telefoanele mobile. Care telefoane mobile n-apuca sa-mplineasca doua luni, ca deja sunt rebuturi tehnologice. Noi faceam poze cu clasa si cu grupul de prieteni, ei fac sesiuni foto solo in baia de 2m/2 de-acasa, cu wc-ul in background, eventual cu apa netrasa. Noi ne bucuram la trei rochite pe sezon, cu maneci bufante cum Olguta si Monica purtasera printre caisii de la Medeleni, ele au cate o toaleta pe seara, prevazuta cu panorame spre pectorali, fesieri si/sau ombilic. Noi ne innegream gleznele pe lanturile unse ale bicicletelor, ei calaresc motoare huruite si masini cu marca din trei litere si bubuitoare de manele. Noi am avut copilarie pana peste douazeci de ani. Ei au avut pana-n clasa a IV-a, cand au apasat primul “play” pe YouTube.

Perioada asta din viata lor ar fi trebuit sa fie presarata cu experiente trainice, de care melancolic isi vor fi amintit mai tarziu, la pranz, cu colegii din corporatie. Traiesc insa in schimb experiente fast-food, pe prea repede-inainte, intr-un melanj deloc la locul lui de om mare, blazat si trist si copil buimac, energic si usor de impresionat.

Poate-i dubios, dar nu-i condamn. Nu e vina lor c-au ajuns sa se bucure la branduri si cancanuri cum ne bucuram noi la “Sticluta cu otrava” si “Ratele si vanatorii”. Asa au pomenit. Asa au fost invatati. N-au alte repere pentru ca nu li se ofera. Si un copil cu mintea atat de frageda nu-si poate alege cu discernamant idolii si modelele.

La scoala, profesorii buni ori s-au pensionat, ori au plecat din tara. Cine sa-i mai invete ca daca Monica Columbeanu s-a maritat cu un miliardar si i-a mai turnat si-un copil nu-i neaparat sclipitoare? Cine sa-i mai invete ca Becali, chiar daca invarte euroii cu ghioaga de cioban, nu-nseamna ca e genial?

Acasa, parintii cocosati de treburi, ii lasa-n plata televizorului. Noi am crescut cu cheia la gat in fata blocului, ei cresc cu grija chilotilor Biancai Dragusanu si cu sfarcurile tepene ale Innei.

Nu sunt ei de vina ca asa le este prezentata gloria. Cand vezi ca degeaba hipnotizeaza driblingurile lui Messi, ca la stiri tot mai mult spatiu il ocupa telefonul dintre tzatzele Larissei Riquelme, nu-i de mirare ca iau nota de trecere la Bac doar trei dintr-o clasa.

Solutie n-am decat una schioapa. Ma gandesc ca doar parintii isi pot indemna odraslele pe ce drum sa apuce, ca doar ei ii pot indruma spre carte sau spre minge, nicidecum spre calculatorul cu Internet la liber sau spre televizorul imbecalizat.

M-as intreba cum vor fi copiii celor care au acum 15-16 ani. Dar mai bine nu ma mai intreb si-mi vad de treaba.

Un articol deocheat

Va garantez ca sunt foarte destepte. Doar imi sunt prietene, ce naiba? Doua fete lucide si-n gandire si-n simtire. Carteziene chiar, daca-mi este permis. Crescute cu Logica nicomahica sub perna si cu Tractatus logico-philosophicus intins pe paine, la micul dejun. De-asta zic ca nu ma asteptam. Erau ultimele persoane la care m-as fi gandit ca ar putea crede in aceasta viata (nu in cea de dupa sau in ceaf de dinainte) in deochi. In DEOCHI.

Va puteti imagina cum mi-a cazut mandibula in Piata Romana cand am auzit urmatoarea fraza rostita de cea sobra si riguroasa ca un comunicat de presa:

“Nu stiu ce am. Cred ca m-a deocheat cineva.”

Nu va puteti imagina.

“Ha-ha,” rad eu solitar, ca la orice-mi suna a gluma.

“Vrei sa-ti descant?” intreaba cealalta.

Deja indoiala incepuse sa mi se strecoare in suflet. Era oare cu putinta? Ei, bine, era. Fetele mele, cu care o ora mai tarziu ma rafinam intre o capsuna, un patratel de Camembert si o inghititura scurta de sampanie, credeau in deochi. In DEOCHI. Nu si-au ales bine momentul. Asteptam in orice moment sa dea un autobuz  peste mine, sa ma trezesc din visul asta guvernat de un guvern mai haotic decat al Romaniei.

N-a fost cu putinta. Eram in plina realitate, in plina Piata Amzei. Discutia despre deochi se dezvolta nestingherita, in ciuda protestelor mele aproape PETA sau Greenpeace.

Nu oboseala din timpul zilei sau imbecilitatile inevitabile de la orice serviciu danubian te obosesc si te aduc intr-o stare apatica, ci DEOCHIUL. Nu vajaiala din trafic si o zi intreaga de bramburit prin corporatii bucurestene te storc de vlaga, ci DEOCHIUL.

Practic deochiul, daca ajunge in mainile cui nu trebuie, poate fi folosit ca arma de distrugere in masa. Cred, de asemenea, ca Bin Laden a deocheat Turnurile Gemene. Avioanele n-au avut niciun merit. Tot el a declansat si Primul Razboi Mondial. Gavrilo Princip a fost deocheat si de-aia l-a-mpuscat pe print. Cernobilul? DE-O-CHIUL. Katrina, cutremurul din Haiti, nasterea lui Geoana, homosexualitatea lui Tarky, toate, dar absolut toate au fost declansate de deochi.

Io, care “nu cred nici in Iehova, nici un Buddha Sakia Muni, nici in viata, nici in moarte, nici in stingere ca unii”, nu cred nici in deochi. Dar io-s mai speciala. Speciala in sensul de “nu mai manca lipiciul”. Dar voi, oameni cu capul pe umeri, credeti in deochi?

Fericirea-i un lucru marunt

Profei mele de franceza din liceu cutez sa cred ca ii eram foarte simpatica. Nu numai pentru ca eram un elev stralucit (yes, yes), ci si datorita nastrusniciei mele nedomolite de canoanele scolastice. O femeie sobra, extravaganta in tinute, extrem de retinuta in emotii, cu un aer mai degraba nobil englezesc, placut aroganta, foarte inteligenta. Rareori o vedeai zambind. Io, glumeata si inoportuna cum ma stiti. Ha-ha-ha, hi-hi-hi, mai ales cand nu era cazul.

La una din orele noastre de conversatie, dezbateam problema fericirii. Profa ne intreaba pe noi, niste copii de clasa a XII-a, daca suntem fericiti.

“Daaaa”, ma trezesc vorbind eu, crezand ca va fi unul prelung, cu toata clasa, in cor, ca la gradinita. Daaaaa.

In jur, liniste si priviri piezise. Ridic doua sprancene. Profa isi coboara ochelarii pe nas:

“Daniela, esti fericita?”

“Oui.”

La varsta aia, aveam tot ce-mi trebuia, ba mai mult decat atat, avand in vedere ca tocmai ma pupasem cu C, si, practic, 90% dintre implinirile pe cincinalul 2000-2005 erau bifate. Luasem locul I la romana pe judet, la franceza un modest III, parca. Ce sa mai, daca intram la facultate, imi ceream sezlong in Olimp, asa de tare ma simteam. Cu alte cuvinte, lumea avea un singur buric: io. Pac-pac! Agheazma mica, agheazma mare.

“Stii ce spunea Eminescu?”

“Memento mori?”, intreb eu, funny cum ma stiti.

Profa n-a zambit.

“Numai prostii sunt fericiti. Asta zicea.”

Colegii au ras. Am ras si eu.

Nu stiu daca are dreptate. Si azi ma consider un om fericit. Si prost, dar doar din cand in cand. De gust. Doar ca azi motivele fericirii de ieri ma fac sa zambesc condescendent.

Inclin spre Twain: “Sanity and happiness are an impossible combination.” )

Pe voi ce va facea fericiti ieri? Dar azi?

Unele femei “e” proaste rau

Recunosc ca azi am lasat Platonul deoparte si m-am abandonat sinuosului Google. Am aterizat fara sa vreau pe forumurile site-urilor de femei. Si le-am facut o spinare de afisari.

Oh, vai mie! Inca de la primul click, plapandul meu creieras a fost asaltat de elitism. Pfoa… au aceste domnite niste probleme, de juri ca-s mostenite din frustrarea existentialistilor. Pe cuvant de onoare ca Sartre si Camus, daca n-ar fi la doi metri sub pamant, ar avea si ei cont pe miresici.ro sau pe kudika.

Tin sa mentionez ca, in urma acestei nemaipomenite aventuri intelectuale, am realizat cat de adevarata poate sa fie vorba “femeile e proaste”. Si, spre deosebire de posesorii de penisuri, ele semnalizeaza, fac cu mana, se agita, se zbat sa-ti atraga atentia, isi exhiba IQ-ul subunitar.

Interesele acestora trec strada pana la moda si cosmetice, cotesc spre boli si simptome, eventual schimba o vorba despre scutece, pentru a se opri apoi definitiv la probleme de cuplu, toate culminand cu intrebarea „de ce nu ma cere?!”

Prostia lor, Viagra pentru self esteemul meu. M-am simtit, pentru prima data in viata, mai desteapta decat cineva. Si pentru asta, simt ca e obligatia mea sa le decernez niste premii, fie ele si pixelate:

1. Premiul pentru timiditate se acorda…
… domnisoarei cu sfarcuri rabatabile, care ies din carapace in functie de conditiile meteorologice.
Scria si plangea ca ploaia, de i se innodau lacrimile-n sfarcuri: „Deci…mie imi e km rusine ca vreau sa mi incep viatza sexuala si am o probl cu sanii,am sfarcuri km ciudate :d adica ies doar dk e frig in rest…ce as putea face?”

Raspuns: Comprese cu gheatza in momentul cheie sau plasarea actiunii in tundra.

2. Premiul pentru concizie se acorda…
… scepticei care pune punctul pe G in relatiile inter-sexe: „barbatii se pot indragosti?”.

Raspuns: Da, dar doar de ei insisi. Si nici atunci nu sunt fideli, se inseala cu prima blonda  cu tzatzele mari care le traverseaza aria de influenta.

3. Premiul pentru perseverenta
“Cum trebuie sa procedezi cand un baiat te respinge? ar trebui sa nu mai vorbesti cu el sau ar trebui sa il acaparezi si mai tare?”

Raspuns: Daca te da afara pe usa, tu intra pe fereastra! Bunul simt nu trebuie sa te impiedice sa-l agasezi, doar il iubesti, ce plt?

4. Premiul “Fat is the new black” se acorda…
… “A fi slaba si inalta ce este?O calitate sau defect?De ce?”

Raspuns: Categoric, un defect. Daca din chilotii tai nu se poate face cel putin un cort electoral, esti naspa. Fata ideala, talentata si dotata, are in jurul ecuatorului o roaba de halci care o invaluie bland, ca un cocon? Caci ce poate fi mai sexy in ochii oricarui barbat decat un buric care abia mijeste dintr-un burdihan de inspiratie nikitiana?

5. Premiul “Ultima dorinta a unui emochid” se acorda…
“Vreau niste melodii foarte foarte triste despre suferinta…moarte… va rog repde nu mai suport…si ma dor si mainile:((:(:((:(:(”

Raspuns: Se spune ca sangele prost se scurge in maini. De aceea e indicat sa-ti tai venele si sa te eliberezi. Vei contribui totodata voluntar la selectia naturala. Ti-as recomanda Marsul Funerar al lui Chopin sau Recviemul lui Mozart dar nu cred ca-ti coafeaza bretonul negru, noian de negru.

Dragele mele, daca vreti sa intrati in posesia premiilor, va rog sa scrieti pe adresa redactiei.

PS: Iar eu sunt mai proasta decat toate, ca am scris “de-o parte” in lead, iar oboseala nu e o scuza. Dati-mi un pumn de cenusa. Sa mi-l pun in cap.

Porc-esteem

Nu sunt feminista. N-am nimic in comun cu razboaiele anti-penis sau cu manifestatiile tri-testiculare ale posesoarelor de vagin. Nu cred ca TOTI barbatii sunt porci, cum nici TOATE femeile nu sunt heruvimi demni de picturi bisericesti post mortem.

Daaaar stiu sigur ca exista practicanti ai comportamentului porcesc carora li se cam rupe de tot ce nu se circumscrie fiintei lor. Cand esti alfa si omega, cand lumea a fost creata numai intru deliciul persoanei tale, cand Pamantul are un buric care se confunda cu tine, normal ca resimti dureri dorsale fata de suferinta celuilalt.

Astfel, in urma unei discutii crosetate in jurul barbatului de cocina, ea (fata din seria limitata a celor date dracului) concluziona:

EA: baietii e muisti
EA: de asta’s eu fata batrana de 3 ani de zile
EA: ca m-am desteptat

Proasta mai sunt…