Bucuriile unor foşti copii ai anilor ’90

1 Flares Twitter 0 Facebook 0 Google+ 1 Pin It Share 0 Email -- Filament.io 1 Flares ×

Nu-mi amintesc să fi citit cum Gorki pândea ora 7:30 să-nceapă „Sandy Bell”. Nici Nică al lui Ştefan a Petrei nu prea s-a auto-distribuit în rolul lui Michelangelo, Donatello, Rafael sau Leonardo. Şi parcă nici pe Tom Sawyer nu-l ţin minte bucurându-se la sucurile de la dozatoarele Tec.

Dar ştiu sigur că, dacă aduni 5 foşti copii ai anilor 90, azi total diferiţi unul de celalălalt, ca număr de cărţi citite, cărţi înţelese, verighete la activ, mailuri trimise de pe contul companiei, interviuri date sau luate, preferinţe gastronomice sau astronomice, ţări vizitate sau inimi frânte, toţi, dar absolut toţi îşi vor aminti c-o privire îndreptată undeva în colţul de sus, cum au dat un Lăcătuş şi-un Cămătaru pe-un Hagi un pic îndoit la colţuri, cum au completat primii din clasă albumul cu Beverly Hills, cum şi-au învăţat colegii să-şi facă inele de „planetari” din fâşia decupată din coperta de plastic a caietului de dictare sau cum au invidiat-o pe singura fată din şcoală care avea leul sportiv de la Kinder Surprise.

Ţin minte că frate-meu era atât de obsedat de ouăle Kinder Surprise, încât într-o zi, dormind la prânz, l-am auzit vorbind în somn:

– Ou Kinder… Ou Kinder… Ou Kinder…

Ne adunăm toţi în jurul lui, râzând pe-nfundate, cu lacrimi.  Maică-mea îşi drege vocea şi-l întreabă:

–  Îmi dai şi mie un ou Kinder, Ionuţ?

– Îţi dau, îţi dau şi ţie, îi dau şi lu’ Cristina (soră-mea), răspunde el în cel mai dubios somn cu putinţă.

– Îi dai şi lu’ Dani?

– NU! NU-I DAU! NU-I DAU LU’ DANI! NU-I DAU LU’ DANI!!! NU-I DAU LU’ DANI!!!!

Se ridică-n capul oaselor ca-n filme şi se trezeşte. Am leşinat de râs.

Ne-a privit un pic nedumerit. I-am povestit întâmplarea şi m-am supărat pe el că mie nu mi-ar fi dat dulcele meu preferat nici măcar în vis.

Noi doi mereu am fost inamici. Ne băteam, ne duşmăneam  la orice joc: fotbal, întrecere cu maşinuţele sau Monopoly. Soră-mea, un copil frumos, dulce şi liniştit, era mereu arbitră.

Într-o altă întâmplare, cam din aceeaşi vreme, ea a fost protagonista feat. Kinder Surprise. O fi fost ea copil cuminte, dar avea o meteahnă: curiozitatea. Când mă întorceam de la şcoală, boala ei era să-mi scotocească în ghiozdan. Să vadă dacă mi-am mai luat o gumă de şters nouă, un creion cu ştrumfi sau o ascuţitoare cu oglindă. Era şi consecventă în cotrobăiala ei. Azi aşa, mâine aşa, mă, asta chiar nu se potoleşte? Maldită cum mă ştiţi, i-am întins o cursă. Iau gălbenuşul ăla de plastic de la Kinder Surprise, pun nişte cremă de gălbenele în interior, îl închid şi-l plasez strategic în buzunarul cu care începea scotocirea.

Ajung acasă, las ghiozdanul lângă pat. Soră-mea, cu ochi sclipicioşi de bucurie, îşi muşcă buza de jos şi se-ndreaptă hulpavă spre ghiozdan. Deschide buzunărelul, dă de „gălbenuş”, o văd cum radiază de bucurie şi, sigură că va găsi o jucărioară, deschide cutiuţa cu gura, aşa cum făcea de fiecare dată. Eeee, ţeapă! Se strâmbă, se uită la mine nedumerită, eu râd, ea se prinde, se supără, dar până la urmă râde şi ea.

Eram înnebuniţi după surprize şi nu cred c-a fost Crăciun fără Kinder Surprise. Asamblarea jucărioarelor ne bucură şi azi, mai ales că, acum, surprizele năzdrăvane au evadat din ouă şi s-au lipit de tricourile Kinder Surprise. Nicio asamblare de surprize nu va fi mai dulce decat aceea pe care o pozezi alături de cineva drag: părinţi, colegi, fraţi sau copiii din fata blocului, iar apoi te lauzi pe Facebook, Twitter sau Instagram cu #surprizeasamblate. Niciodată nu suntem prea bătrâni pentru emoţia descoperirii.

Tu ce amintiri legate de Kinder Surprise ai?

Asamblată cu Raluca Goia:

photo-mod