Andreea

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 Google+ 0 Email -- Filament.io 0 Flares ×

Ce noroc am avut și eu ca prima mea mămică să mă lase la casa de copii și a doua mea mămică să mă ia de-acolo și să plece în Italia! Acum stau cu Maia si cu Unchiu’. Sunt buni cu mine”, zise Andreea în timp ce frământa cu mâinile ei mici o clamă de păr cu Mica Sirenă, primită în dar de la soră-mea. Stătea cu capul în pământ și nu privea nicăieri. Poate doar spre trecutul ei și spre copilăria pe care n-a avut-o și pe care poate nici n-o s-o aibă vreodată. Are doar șase ani, codițe blonde peste care se vede c-a dormit nopți, ochi albaștri și-o privire de om mare, care-a dus multe. Chiar și când e bucuroasă ochii ei tot triști rămân. Chiar și când a primit tiara de prințesă, doar gurița ei roșie a zâmbit. E o mână de om. Firavă, cu hăinuțe ponosite și papucei care i-au rămas un pic mici. Din când în când își alungă de pe frunte câte-o șuviță bălaie care-a dezertat din strânsoarea uneia dintre codițele împletite stângaci de Unchiu’.

Mama ei naturală a abandonat-o la câteva zile după naștere. Tot așa a procedat și cu cea de-a doua copilă, pe care Andreea o numește “surioara mea”. Au fost luate în plasament de familii diferite, așa că nu se văd decât o dată pe lună. “Mama adoptivă” a Andreei a plecat în Italia și-a lăsat-o în grija unei mătuși de 70 de ani care abia se mai poate ajuta pe ea. Unchiu’, fiul mătușii, suplinește lipsa tatălui, iar uneori și pe-a mamei. Îi citește povești și-o ajută să-nvețe să scrie și să citească de pe caietele tip pe care i le-a adus maică-mea. Andreea prinde repede și e printre puținii copii din ziua de azi pe care dacă-i întrebi ce să le-aduci, nu cer nici ciocolată, nici rochițe de prințesă, cer cărți cu basme. Basmele altora. Până acum, nimeni nu i-a interzis să viseze.

Familia la care locuiește acum Andreea primește lunar bani de la stat. Bani de care Andreea ar trebui să beneficieze. Numai că ”mama adoptivă” are grijă să-i încaseze în fiecare lună și să nu-i dea nimic. La urma urmei, ce nevoie are un copil de la țară de hăinuțe, bombone și rechizite? Și-n plus, Andreea e obișnuită să nu primească nimic. Nu știe ce-s alea surprize, cadouri, bucurii. Știe doar cum e să privești cum alții copii au totul, iar tu n-ai decât visuri. Visuri de copil care pot fi îndeplinite intr-o clipita de un adult! Deși atunci când văd oameni în dificultate nu ezit să fac tot ce-mi stă în putință să-i ajut, Andreea e genul de caz care pe mine mă afectează atât de mult, încât nu pot să mișc un deget. Parcă împietresc. Mă uit la ea și vreau să mă mint că situația nu-i e atât de grea, că sunt mulți copii cu probleme, că. Pur și simplu nu vreau să accept. Prin urmare, nu pot nici să mă implic cu toată energia. De câte ori văd cât de matur privește ceea ce i se întâmplă și cum nu se plânge niciodată, mă cuprinde o stare pe care nu pot s-o definesc. Ba mai mult, atunci când maică-mea o întreabă ce-i lipsește, spune că are de toate. Sau c-ar vrea un puzzle. Noroc că soră-mea nu se luptă cu-ncremenirea și chiar și-a luat în serios rolul de zână bună. O zână bună care nu-i aduce doar jucării, cărți și rochicioare Andreei, ci îi oferă și ce-i lipsește mai mult: afecțiunea. Caută să fie luată în brațe, mângâiată, pupată. Vrea să vadă că poate fi iubită.

O dată pe lună, se întâlnește cu asistenții sociali. Atunci se presupune că  unul dintre aceștia poartă o discuție în privat cu Andreea, când ar putea să spună tot ce-i apasă sufletul, tot ce nu poate să spună de față cu Maia sau cu Unchiu’. Dacă cineva o bate, dacă primește suficientă mâncare, dacă e îngrijită și iubită, dacă-i lipsește ceva. Acest lucru nu se întâmplă. Toate discuțiile se poartă în prezența unui membru al familiei adoptive. Copiii ca Andreea n-au parte nici de copilărie, nici de cineva în care să aibă încredere deplină că le este alături și că-i poate ajuta.

“Nu-mi mai face unghiile, te rog,” ii spune ea cu tristețe-n glas Cristinei (sora mea). “Ultima dată m-a certat Unchiu’. Mi-a spus că fetele cuminți nu-ți fac unghiile.”