Alice in Tara Minunilor

Am vazut “Alice in Tara Minunilor” cu ochii lacomi ai copilului care, cu ani in urma, se autoexila periodic in lumi populate de personaje fabuloase.

Ochelarii aia butucanosi de la I-MAX au reusit sa dezlipeasca sute de oameni de bugete, indici, grafice si ppt-uri si sa ii transforme in replici ale lui Alice hoinare prin Wonderland. Desi tehnologia asta o sa para probabil desueta copiilor nostri, te azvarle in alta lume: ametesti odata cu Alice in cadere libera, te feresti sa nu te loveasca monstrul, incerci sa te prinzi cu mainile de radacini, intorci capul dupa un copil dragut pe care l-ai vazut un cadru mai inainte.

Contrar asteptarilor, 3D-ul nu e intruziv, nu creeaza rupturi, nu mutileaza o poveste frumoasa amestecand actori cu personaje animate. Din contra. Alcatuieste o lume coerenta, posibila, dar improbabila, guvernata de principii antinomice (sic!).

Filmul este o pledoarie induiosatoare impotriva risipirii potentialului imaginativ al fiecaruia dintre noi si poate fi rezumat intr-o propozitie care ii devine laitmotiv: “In fiecare dimineata, inainte de micul dejun, ma gandesc la 6 lucruri imposibile”.

Alice a crescut odata cu noi. Are 19 ani si i se pregateste o casatorie cu un tanar nobil, roscovan si cu probleme digestive. Doar ca tanara noastra zurbagie nu mosteneste caracterul supus si conformist al mamei. Ea duce mai departe spiritul navalnic si fantezist al tatalui, se impotriveste banalului si vede “lucruri care nu sunt“, cum ar zice Johnatan Swift.

Desi intruziunea fantasticului in real pare de neconceput pentru cei fara imaginatie,Tim Burton insista ca oniricul si realul sunt doua file ale aceluiasi fenomen. De fapt, intreaga constructie narativa se leaga in jurul perechilor de concepte opuse: Bine – Rau, Real – Fantastic, Banal – Fabulos, Normalitate – Nebunie.

In privinta jocului actoricesc, Mia Wasikowska (Alice) pare lipsita de vlaga si terna. N-are stofa de protagonista si asta se vede. Este eclipsata de interpretarile lui Johnny Depp (Palarierul Nebun), Helena Bonham Carter (Red Queen) sau Anne Hathaway (White Queen).

Johnny demonstreaza inca o data ca se pot face roluri mari fara sa uzezi de inzestrarile fizice, iar nebunia ii este o a doua identitate.

Multe replici din film vor intra in limbajul uzual. “Off with his head!” e doar una dintre ele.

O poezie de film, pe care v-o recomand si nu neaparat pentru ca “I happen to love rabbits.”