Stau si ma uit la noi cum ne plangem de mila, cum vedem capete de tara in orice situatie, prilej de lacrimi si spuspine pentru orice idila neconcretizata. Si m-apuca furia! M-apuca furia pentru ca facem drame din orice, oricand, pentru cele mai marunte neajunsuri. Suntem in stare sa ne punem etichete de deprimati fara sa mai stam sa cantarim daca problemele alea sunt reale sau doar ce traim acum nu e ca la Hollywood.

Cati dintre noi se-adapteaza din mers la adevarata lor viata si nu continua sa-si impleteasca visurile neimplinite cu dezamagirea si stima de sine scazuta? Cati?

Cunosc al dracului de putini oameni multumiti cu-adevarat de viata pe care o duc. Precum cunosc si foarte putini oameni cu OUA, care sa ia masuri dureroase atunci cand trebuie si sa nu se planga apoi de cat de rau le merge si cat de nedreapta e soarta cu ei!

Am fost unul dintre oamenii astia care-au sezut si-au plans ca ei n-au, nu pot, lumea e rea, soarta nedreapta. Si-am fost si unul dintre oamenii care-a spus stop si-a luat-o de la capat. Cu durerile, lacrimile, regretele, intoarcerile aferente, recunosc, ca nu ma ascund dupa deget si nu ma dau cocos. Pentru ca scopul acestui articol nu este s-arat ca sunt Chuck Norris al moralului, nici pe departe. Am momente cand ma uit in oglinda si-mi urasc corpul pentru ca am pus 3 (trei) kilograme si-am ajuns sa cantaresc 50 la 1,64 m inaltime si n-am abdomenul plat ca Heidi Klum. Cum e posibil asa ceva?! Si cum e posibil ca acum sa existe fete care citesc aceste randuri si ma considera grasa si scuipa-n san sa nu care cumva sa pice si pe ele napasta asta?

Vreti sa stiti care sunt problemele cu adevarat? Chiar vreti? Hai ca va spun eu doua dintre ele, sa va stea supa crema de legume-n gat si care poate-o sa va dea doua peste cefele alea de gaini vaduve si-o sa v-arate ca problemele sunt in alta parte, nu pe cardul vostru de credit sau in dulapul la care te uiti in fiecare dimineata si-ti dai seama ca n-ai cu ce sa te-mbraci, desi geme de haine!

1. Taxi

Intr-o calatorie destul de lunga cu taxiul, de la Arcul de Triumf pana la Eroii Revolutiei, intr-o ora de varf, cand parea ca facem doi pasi inainte si doi inapoi, inghiteam al doilea Nurofen pentru ca pardalnica de durere de burta nu ma parasea. M-au si sunat doua prietene, ingrijorate de suferinta mea sa ma-ntrebe cum ma simt. Evident, m-am plans, m-am vaicarit, m-am victimizat, m-am tavalit pe jos, aoleu, mor!

Taximetristului ii suna telefonul. Cum de inaintat tot nu inaintam cu prea mult spor, trag cu urechea la ce vorbeste. Povestea, pe scurt este urmatoarea:

Singurul copil al acestui om era bolnav de cancer. Evident, avea nevoie de foarte multi bani pentru o operatie pe la Viena. Si-a vandut tot din casa ca sa-l poata salva, ba chiar, intr-un gest disperat, urma sa-si paraseasca si casa, pentru ca si aceasta fusese instrainata ca sa faca rost de bani. Au aflat de la nu stiu ce medic ca ar exista un tratament care sa-i poata prelungi viata fiului lor pana la operatie, un tratament care costa 5 000 de euro. Nu-i aveau. Au cerut ajutorul unor rude mai instarite, cu promisiunea ferma ca-i vor restitui atunci cand vor primi banii pe apartament, adica in cateva zile. Replica ce-a urmat a fost subumana: “de ce sa va dam bani? N-ati cheltuit destul cu copilul asta? Cat mai aveti de gand s-o tineti asa?”

Nu-mi venea sa cred ce-mi aud urechile. Ma gandeam deja la campanii pe bloguri, la cerut ajutorul Pro-ului si-al Povestirilor. Cand sa cobor, m-am oferit sa-l ajut, sa gasesc o solutie, sa-mi dea un numar de telefon la care sa-l pot cauta, sa orice.

Mi-a spus ca el are nevoie urgenta de banii aia si ca s-a zbatut atat de mult sa faca rost de ei si sa gaseasca ajutor si sprijin in semeni, incat si-a dat seama ca n-are niciun sens sa mai incerce. Vorbea ca un om sfarsit. Fara speranta. Un om care purta o durere apasatoare in suflet, un om pe cale sa pateasca cel mai rau lucru din lume.

2. Piata Amzei

Ma-ntorceam de la Internetics. Noapte, ger. Asezata pe treapta unei scari de bloc, o batrana chircita, cu niste pantaloni de trening pe ea, o bluza zdrentuita ce lasa sa se vada un gat subtire si niste umeri aproape scheletici.

Mergeam cu prietenul meu plangandu-ma lui de cat de tare ma chinuie pantofii astia si de ce sacrificii sunt capabila pentru el. Bla-bla-uri femeiesti pe care nici eu nu le credeam. Pantofii aia-i port pentru ca sunt dusa cu capul, nu pentru a face pe plac cuiva.

Batrana era aproape degerata. Nici nu se putea tine pe picioare. Ne-am dat seama ca-i bolnava de Alzheimer. Plecase de-acasa si uitase sa se mai intoarca, desi era chiar in fata blocului. Din fericire, cineva nu s-a dat batut pana n-a reusit s-o bage-n scara blocului in care locuia. Probabil, in seara aia, o viata a fost salvata.

E? Ti se mai pare indreptatit acum sa te lamentezi ca n-ai bani sa pleci la Venetia de ziua ta? Probabil ca nu. Ba chiar te simti prost ca te-ai vaicarit.

Dar stii ce-i cu adevarat trist? Ca maine vei plange pentru ca n-ai masina vecinului. Asta e cu adevarat trist.