Crema pentru ten desertic exista. Eu am intalnit-o!

Acum cateva saptamani, lacrimam cu pixeli de crocodil ca am pielea mai uscata ca desertul Kalahari si ca drama mea va lasa indiferenti. Cand eram la un pas sa-mi umezesc chipul angelic cu un pumn de untura, ati sarit cu sfaturile: ba sa ma incred in puterile tamaduitoare ale plantelor, ba sa comand pe site-uri de peste mari si tari, ba sa beau fructe si sa mananc apa.

Am stat stramb si-am judecat drept. Imi trebuia totusi experienta traumatizanta a unui om care a trait cosmarul meu. Completam fisa de internare la Ospiciul Tenului Uscat, cand am primit mailul Mariei. Pe toate le stie. De la inchirieri de dricuri, la restaurante de nefumatori, creme pentru toate tipurile de ten si pana la site-uri far’ de pereche in online. Cred ca si raspunsul la “care este sensul vietii” il are aruncat prin vreun sertar parfumat.

“Avene Cold Creme“, imi incredinta ea secretul tineretii vesnice si al tenului pururi hidratat. M-am uitat la chipul ei. Mai neted ca o camasa proaspat calcata. Nu tu cosuri, nu tu exfolieri, nu tu inceput de riduri fine. Cum sa n-o crezi?

Asa ca am dat buzna la farmacie, mi-am achizitionat un tub de 30 ml la super-pretul de 38 de lei. Et c’est tout. De aproape doua saptamani traim intr-o armonie paradiziaca. Pentru prima oara in viata, faţa nu-mi mai e insetata. Si ‘mnezo stie prin cate am trecut!

Daca Maria imi recomanda si o crema contur de ochi la fel de buna ca asta, prezint vremea in pagina 5 si-o investesc consilier personal cosmetic.

Doua jumatati de ciocolata Rom

Atat le-ar fi ajuns de fiecare baieteilor din fata mea, la coada din supermarket. N-avea mai mult de 12 ani cel mai mare dintre ei. Iar celalalt ar fi trecut in clasa a treia, probabil. Slabuti, cu niste hainute ponosite si subtiri, au asteptat aproape 15 minute la rand pentru o ciocolata Rom. Impreuna. Jumatate unul, jumatate celalalt.

I-am observat tarziu. Apucasem sa-mi randuiesc produsele pe banda rulanta. Nu mi-a venit sa cred. Am ramas blocata cateva secunde.

In manuta lui, avea pregatiti cativa banuti sa-si achite cumparatura. Cine stie cum ii agonisise.

Am pus mana pe ciocolatica si i-am zis celui mai mare: “V-o platesc eu.” S-a intors catre micut si i-a soptit la ureche: “A zis ca ne-o plateste ea.”

Tarziu mi-a fulgerat prin cap sa le mai iau ceva pe langa. La casa, in afara de gume de mestecat si servetele pentru lentile, n-am gasit decat doua prajiturele Magura. M-am uitat in cos. Nu le puteam oferi nimic. Aveam doar ingrediente pentru o viitoare cina gatita. Am insfacat prajiturelele, le-am pus pe banda si le-am platit.

“Multumesc,” mi-au raspuns amandoi, uimiti si timizi. Si-au plecat.

Baiatul de la casa mi-a scanat produsele, le-am pus in pungi si, abia in timp ce savarseam gesturile mecanice ale omului adaptat la mediul supermarketului, mi-am dat seama cat de ingusta am fost.

De ce nu m-am intors la rafturi sa le cumpar mancare macar pentru o seara? De ce n-am putut sa las cosul la casa si sa ajut doi copii fara Dumnezeu? De ce in pseudo-gandirea mea pe fuga nu mi-a trecut prin cap macar o clipa sa-i pun sa m-astepte si sa le fac o bucurie?

Puteam sa ajut doi copii. Dar n-am facut-o.

I-am cautat la iesire. Plecasera. De ce-ar mai fi ramas?